Vasile se uită lung la omul de după poartă, îl prețuiește de sus, până jos și de jos până sus. Străinul își pune jos de pe umăr, trăistuța, destul de murdară… Își scoate clopul din cap, și-l pune pe genunchi. De sub el ies niște șuvițe de păr încâlcit, nepieptănat și nespălat. Iar în urma lui, omul lasă un miros greu, de-ți tăia nasul.

Stăm la rând, noi femeile, întră bătrâna sângură... Acolo, un domn înalt, blond, nervos, le arată unde să se dezbrace și să-și lase hainele, după o perdea. Le face sămn scurt, fără prea multă poveste. De spaimă, ori ce, bătrâna odată o fost goală, până la brâu. Domnu’, tăt nervos, îi face semn cu mâna să pășească spre aparat...

Mângâierile lor le-a uitat. A uitat binele ce i l-au făcut. A rămas aici amintirea atacului asupra celor care l-au crescut și iubit. I-a atacat ca pe niște dușmani… Și a rămas și învățătura dovedită că „Ceea ce Dumnezeu a lăsat după legile lui, omul să nu încerce să schimbe!”

... Deoadată, își aduce aminte de punga cu bani. Ca o lovitură de trăsnet, să oprește, caută în dăsagi, vede că nu-i, își aduce aminte de locul unde a uitat-o… Să întoarce șî, pe loc începe să înțeleagă ce-ar fi vrut săracul câine să-i spună. Ajunge înapoi la tufă, vede urmă de sânge de-a lungul drumului șî începe să-l apuce groaza.

De cum sună în pauză, băiețelul cu ochii verzi iese primul și aleargă prin curte, transpirat. E ultimul care intră în clasă și primul care iese, în pauză. Nu-i place cartea, deloc. Mai mult, desenul…

Și, ne uitam spre streașină să vedem rândunica aia care venea la cuib, în fiecare an. Știam că atunci când domnu’ îi plecat la ședințe, să nu scoatem o vorbă, să stăm cuminți, că ea ne vede și ne pârăște domnului învățător. Și domnul afla totul, știa totul…

În fiecare iarnă, la sărbători, foștii elevi îl colindau pe domnul profesor. Era mai mult decât un obicei. Devenise și dânsul una dintre rudele lor. Una foaaarte apropiată. O altfel de rudă…

Și fetița cădea obosită, seara, supărată în fiecare zi, că i se termină libertatea și că în curând încep grijile învățatului… Cu toții vedeau asta și o admirau, pentru că fetița nu refuza, nu întoarcea vorba, nu se plângea, deși era mai mică decât băieții și îi era greu.

Din firul subțire de lână, bunica împletea ciorapi pentru toți ai casei. Ștricălea. Fete sau băieți, la începutul iernii, fiecare avea câte o pereche. În cameră, o nepoțică o însoțea cu privirea sau cu… lucrul. Depăna și ea sculul de lână luat de pe rășchitor și pus pe vârtelniță. În timp ce lucra, o ruga pe bunica:

Doamna învățătoare începe să citească. Nu e prima oară când elevii o ascultă. E povestea fetiței cu pielea neagră, care trăia pe plantații, acolo unde tatăl și frații ei munceau ca sclavi și unde tatăl ei cade istovit, de pe picioare. Este biciuit cu cruzime, de către paznici și moare apoi. Din acest motiv, frații ei fug în jungla din apropiere și.

Chipul frumos al mătușii mai lăsa să se vadă, la cei 80 de ani ai săi multe din trăsăturile frumoase ale femeii blânde, vesele și bune la suflet… Împăcată cu Dumnezeu.

Ca dascăl ce te-ai născut, ai copilărit și trăiești la sat, încerci să cauți, să găsești și să păstrezi ceea ce satul românesc – oază de eternitate a românismului și a… sufletului – mai păstrează încă. O faci cu curaj, motivație și multă voință.

Frumoasă, cândva. Frumoasă și acum, dar, trecută. Cu riduri pe față, cu o culoare prea intensă la păr, cu inele pe degete, multe și mari medalioane, la gât. Aur. Mult aur! Acel altceva, pe care îl porți pentru că e la modă, nu că îți vine bine. Sau, îl vezi și la una și la alta, acolo, departe…

E micuță. Micuță și îndesată. Grăsuță, cu ochii negri, cu mânuțele și picioarele – pernuțe de grăsuțe. Își trage parcă, după ea, papucii pe coridoare. Un fel de lene…? Sau picioarele îi sunt prea scurte… „Rodica, ți-s mari papucii? Cum îți tragi așa picioarele?”

Noiembrie. Frig. Puținul soare nu reușește să încălzească pământul, dar mai scoate din casă femeile bătrâne, care vor sta tot mai puțin în uliță, la povești. Până la primăvară, e muuult. Stau în portiță.

Cine nu-și dorește să plece într-o excursie? Și acum, și mai demult. Și, oricând… Dar o excursie pe vremea lui Ceaușescu, cu propria mașina? Printr-un colț de țară? Cât de mic! Ce-ți poate trece prin cap? Ție sau poate unui grup de prieteni? Așa da! Unul, desigur, era proprietarul mașinii. Da, el avea mașina. Câți erau ca el? Nu mulți..!

La poarta dispensarului, vezi uneori mașini parcate. Aduc și duc din sat și din sate, oameni bolnavi. Bătrâni, copii, femei, bărbați, cu toții caută vindecarea. Cei care au mașini, nu pot să-i refuze pe cei aflați în nevoie. Nu au cum!

De ce să fie etichetați, cu toții, de acum înainte? Încrederea în cineva departe de casă se câștigă greu, în ani de muncă și de sudoare, dar se pierde atât de repede, fără să prinzi de veste! Au înțeles repede asta! Purtau cu ei povara unui gând, amestecat cu rușine și mâhnire, entuziasm și tristețe...

Sunetul clopoțelului anunță sfârșitul pauzei și începerea orei. Un clopoțel vechi, folosit doar pentru acele momente când se întrerupe curentul electric și soneria nu poate funcționa.

„A fost odată, ca niciodată… Undeva, într-un sat, o fetiță frumoasă, ca un boboc de floare… dar care nu auzea nici un sunet, din lumea ce o înconjura. Și ce mult și-ar fi dorit asta! Dar poate liniștea ei era mult mai prețioasă decât zgomotul ce-l aud cu toții...!

Duminică dimineața. Pe drumul spre biserică, lelea Șofronie pășește încet, făcând cu cârja loc papucului, printre bolovanii de pe uliță. Are spatele îndoit de ani și griji. Copiii și nepoții îi umplu curtea când vin la sărbători. Dacă vede că se pregătesc de plecare, le mai aruncă câte-o vorbă, peste umăr.

În compartimentul trenului, doar trei persoane. Băiatul înalt și zvelt, cel care ridica și purta ușor bagajul mamei sale, dar și ghiozdanul său, și o altă persoană. O femeie, martoră fără voie la discuția dintre cei doi.

Ajunsă în bazin, roata de brațe au cuprins-o repede pe fată. O țineau sprijinită, ajutând-o să plutească. Ca și cum nimeni nu-i observa handicapul. Ca și cum zâmbetul acela larg al ei ar fi șters o oglindă stropită cu noroi. Noroi sau vopsea. Oglinda trebuia ștearsă! Nimeni nu făcea un gest că vede durerea. Ea era ascunsă în sufletul fiecăruia.

Când treci prin dreptul porții observi tăblița albă, agățată de gard, ce are lipită o fotografie cu un câine rău. Rău și fioros. Unul… al cuiva… Îți cobori privirea și vezi întinzându-și botul spre tine, scheunând și dând din coadă, un câine… bun.

S-au răspândit repede, prin lumea largă, departe, departe de țară, departe… unul de altul. La cules de căpșuni, la muncă în construcții sau la curățenie, prin casele străinilor. Așa cum auziseră ei din povestea verișorilor lor, astă vară. Aceștia le-au promis să le găsescă și lor locuri de muncă. Îi chemau la lucru, pe bani muuulți...

Bunica și nepoata sunt de nedespărțit. Și acum și întotdeauna. Fetița are doar șapte ani, iar bunica peste 70. Cea mică e oglinda bunicii și parte din ea. Poate de aceea se iubesc reciproc, se caută și se găsesc. Iar prescurtarea de la bunica – Bica – a devenit nume. Nume și alint, model, bucurie și mângâiere. La fel simte și bunica.

Am recunoscut-o ușor, deși n-am văzut-o mulți ani. Puțin schimbată, nu mult, elegantă, îngrijită, îmbrăcată cu gust, plină de viață. Iar zâmbetul nu-i lipsea de pe chip. Într-o vreme, parcă i se ștersese. Mai mult, vorbește tare, fără reținere, râde și se face auzită oriunde. E sinceră și naturală și te face să te simți bine lângă ea.

Autobuzul sosește în stație. Aglomerație multă, locuri ocupate până la refuz, iar pe culoarul arhiplin nu puteai înainta decât ocolind cu greu desagi, bagaje, sacoșe sau trăistuțe. Zi de târg. Oamenii de prin sate, alții decât navetiștii de fiecare zi, umpleau autobuzul.

Sunetul unei sirene de Salvare sau Poliție sparge tăcerea, făcându-se auzită până departe. Un fior rece îți străbate parcă tot corpul și te face să te gândești cu îngrijorare la cei apropiați.

Acesta este numele cu care oricine ar trebui să-l strige pe Alin. Așa și nu altfel. Nimeni nu s-ar mira și ar înțelege că acesta l-a primit ca semn al curiozității sale. Pentru orice, pentru oricine sau pentru… neacceptare.