Parcă mai puţin preocupaţi de mese îmbelşugate, probabil colindând mai mult şi petrecând o grămadă de timp împreună, fără să fie inutil copleşiţi de împodobitul bradului sau cadourile sofisticate aduse de Moş Crăciun – bistriţenii de altădată sărbătoreau Crăciunul la biserică. Un preot din Şanţ transmitea un emoţionant mesaj într-un ziar local:

Fabuloșii ani ’30 au însemnat şi la Bistriţa o extraordinară efervescență și prosperitate: se editează ziare şi au loc evenimente culturale la care participă nume de rezonanță ale culturii româneşti contemporane. Iar din rapoartele ambulatoriului policlinic s-ar putea deduce că femeile uşoare erau responsabile pentru cele mai multe boli în epocă:

Prin 1786, în timpul vizitei sale la Bistriţa, împăratul Iosif al II-lea a pus piatra de temelie pentru biserica catolică de pe strada Spitalului (Spitalgasse), actualmente Gheorghe Şincai. Tot atunci, Majestatea Sa a suferit şi un ciudat accident din care a scăpat doar graţie prezenţei sale de spirit şi a reacţiei rapide:

A fost desemnat să realizeze albumul de prezentare al oraşului Bistriţa, la „Expoziția națională” deschisă în 1906 la București, fiind şi cel care i-a imortalizat pe luptătorii pentru drepturile românilor, în 1892. Nicolae Iorga, după ce a văzut o parte din lucrările sale, l-a numit cel mai mare şi mai talentat fotograf român al epocii.

Ştim cum se colindă în zilele noastre sau care sunt cântecele la modă, dar avem foarte puţine informaţii despre ce anume colindau oamenii pe vremuri. Se pare că una dintre cele mai vechi colinde care circula prin oraş, în perioada interbelică, data de prin secolul XVIII, fiind publicată în Gazeta Bistriţii:

Cel puţin din punct de vedere juridic, Ludovic cel Mare (Ludovic I de Anjou) a fost primul domnitor medieval care a avut controlul celor trei teritorii româneşti şi care nu doar că a vizitat Bistriţa, dar, mai mult - a emis de aici documente regale şi a acordat oraşului dreptul de a purta însemnele heraldice regale pe blazon.

Impresionante construcţii de aproape 30 de metri păzeau cu străşnicie, în anii 1500, intrarea în Cetatea Bistriţei: turnul de la Poarta Lemnelor măsura 28 de metri, Poarta Spitalului (pe actuala Gh. Şincai) era dotată cu o sonerie pentru drumeţii care soseau în miez de noapte, iar Poarta Ungurească avea chiar şi un pod mobil!

Dacă în zilele noastre, bistriţenii savurează diverse mărci de bere străine, prin anii 1500 cetatea Bistriţei era renumită pentru berea produsă de târgoveţii din zonă. Domnitorul Alexandru Lăpuşneanu solicita, prin 1567, doi berari din Bistriţa care să-i producă bere de calitate. „Corona” produsă în oraşul nostru – printre cele mai apreciate:

Dacă în zilele noastre soarta oraşului zace în mâinile primarului şi a zeci de consilieri – pe vremuri, Bistriţa era condusă de un jude care se sfătuia cu 12 juraţi. „Mandatul” său se întindea pe un singur an de zile, între Crăciun şi Anul Nou avea de prezentat realizările de peste an şi avea dreptul de a-i condamna la moarte pe nelegiuiţi.

Băgau în biserici, de-a valma, bărbaţi şi femei şi după ce abuzau de ei în mod ruşinos, îi ucideau acolo. Şi după ce au prăpădit totul, un miros de nesuportat a început să exalte din cadavrele celor morţi. Şi a rămas locul pustiu. În fiece zi, se făceau mereu noi măceluri. Iar când n-au mai avut pe cine să omoare, s-au retras cu totul.

„ În anul 1241 de la Întruparea Domnului, chiar în Duminica Paştelor (31 martie), peste codrii Carpaţilor au năvălit tătarii în Rodna, un târg al ungurilor, omorând 4.000 de oameni sau mai mulţi. În marţea aceleiaşi săptămâni (2 aprilie) au fost omorâţi în Târgul Nosa 6.014 creştini!”

Centrul istoric al Bistriței ascunde una dintre cele mai vechi mănăstiri dominicane din Transilvania. Aceasta a fost ridicată de către „călugării cu glugi negre” sau „câinii Domnului” cum mai erau numiți, cei care au pus bazele inchiziției.

Să fi fost prin 1599 sau începutul lui 1600, după Şelimbăr, lângă Alba-Iulia, unde Mihai Viteazul a izgonit armata lui Andrei Bathory şi unde unul dintre soldaţi a fost luat prizonier de saşi şi ţinut în temniţă la Bistriţa. El le scrie părinţilor o dramatică scrisoare, le cere bani pentru răscumpărare şi se plânge că îl mănâncă păduchii.

Nu suntem singurii cetăţeni ai Bistriţei care se plâng de zgomote, mirosuri infecte sau târguri de vară care lasă oraşul vraişte, cu mizerii şi gunoaie îngrozitoare pe străzi. În cronicile anilor 30 apare un articol semnat de „Şeful Poliţiei” care înfăţişează centrul Bistriţei într-o ipostază nu tocmai idilică...

Ana Botta, prima femeie studentă din istoria învățământului universitar românesc, s-a născut pe meleaguri bistrițene. Aceasta a terminat Facultatea de Litere din cadrul Universității Iași și a fost prietenă cu Titu Maiorescu și cu muza lui Eminescu, Veronica Micle.

Cea mai veche biserică din Bistriţa, botezată de bistriţeni „biserica de la Coroana” şi cunoscută în Evul Mediu drept Mănăstirea Minorită continuă să suscite pasiuni şi controverse, mai ales când vine vorba de misterioasele sale origini. Biserica a aparţinut dintotdeauna călugărilor ortodocşi – susţine răspicat preotul Nicolae Feier.

Nu i s-au dedicat cărți biografice stufoase și nu a fost subiectul unor documentare, însă Ileana Antonu a fost una dintre cele mai remarcabile femei din Bistrița-Năsăud. Aceasta și-a impresionat publicul cu picturile sale, dar și cu vocea sa de privighetoare. Artista a impresionat-o și până și pe Regina Maria cu frumusețea sa.

În vara anului 1928 tata s-a îmbolnăvit şi a fost internat la Spitalul Judeţean de pe strada Alba Iulia, unde au descoperit că avea TBC. Bătrâna care ne găzduia îl vizita periodic iar pe noi ne trimitea săptămânal să-i ducem alimente, de obicei clătite şi carne. Pe orice vreme, drumul până la spital îl făceam pe jos, prin ţigănime şi prin parc…

Îmi amintesc că m-am deşteptat la viaţă pe la vreo 3 ani, într-o casă din cartierul Hrube din Bistriţa, de pe strada Apelor (actuala stradă Minulescu), în casa unei femei de vreo 60 de ani căreia i se spunea Tălinoaia. Se ocupa şi cu descântece pentru diferite boli, afecţiuni, deochi, dureri de dinţi şi altele...

Se discută în ultima vreme mult (și în contradictoriu) despre amenajarea și modernizarea Pieței Centrale din Bistrița, Primăria a organizat chiar și un concurs pentru remodelarea centrului istoric dar puțini își mai amintesc că exact lângă Biserica Evanghelică, în anii 1900 exista un liceu care a fost dărâmat și ras de pe fața pământului...

Turnul Dogarilor, Sugăletele, casa Ion Zidarul, Casa Parohială, Primăria Veche, Mănăstirea Dominicană dar și incertitudinile și finalurile unor legende în coadă de pește dau Bistriței un farmec medieval cu care puține alte orașe din Transilvania se pot lăuda, scria Mihaela Kloos-Ilea anul trecut, amintind și de prima femeie din istoria Bistriței.

Vine iarna și odată cu ea și sezonul petrecerilor și a balurilor! Atâta doar că la balurile românești se observă de regulă aceleași datini, același șablon vechi. Nu ne dezbrăcăm de moda veche, nu ne chinuim a introduce ceva nou, atrăgător – scria un tânăr nemulțumit de petrecerile anului 1899, în Revista Ilustrată a Bistriței...

„...Eu nu-mi cunosc mireasa. Se vede că e bună, cuminte și cultă dar mi se pare o păpușă rece de ceară nesimțitoare. Nu văd voința, nu văd viața, dar dacă așa cer formele și bontonul, nu știu ce să zic...” se lamenta un bistrițean în legătură cu viitoarea mireasă, într-o căsătorie „aranjată” de mama soacră, prin 1898, la un bal..

„Publicul bistrițian știe să aprecieze cu căldură toate manifestațiile de interes cultural-social, contribuind cu dragă inimă pentru scopurile nobile ale Reuniunii Doamnelor: înălțarea și consolidrea societății românești din Bistrița...” scriau cronicarii de la Gazeta Bistriții în martie 1925.

Dacă noi ne dăm de ceasul morții încercând să ne rezervăm locuri la cele mai bune petreceri de sărbători și pregătindu-ne cu grijă vestimentația – la fel stăteau lucrurile și cu bistrițenii anilor 1900. La balurile publice participau doar cei care își puteau procura biletul de intrare și ținuta adecvată iar familiile intrau într-o competiție acerbă

„Aveam la Şcoala de Ucenici din Bistriţa, în 1939, un coleg, ucenic cojocar care s-a îmbolnăvit de o formă gravă de furunculoză, era plin de buboaie purulente şi urât mirositoare pe gât şi pe antebraţe, foarte dureroase. Medicul, văzând că medicamentele nu dau nici un rezultat, i-a recomandat o casă de toleranţă: „La şapte hornoaie”.

Înaintea unor tenori celebri ai zilelor noastre, ca Ştefan Pop sau Ovidiu Purcel, la Bistriţa a strălucit, în anii 1900 tenorul Constantin Pavel, născut „pe meleagurile pline de farmec şi pitoresc” ale Văii Bârgăului, doctor în ştiinţe juridice, înzestrat cu o voce de aur şi, între altele, cu harul de a coase şi broda cu fir de mătase şi mărgele!

Puțină lume știe, dar în secolul 19, Bistrița a cunoscut puterea absolută, fiind capitala întregii regiuni și hotărând soarta tuturor orașelor ardelenești. Primul guvernator militar și civil al Transilvaniei, baronul german Ludovic Wohlgemuth, şi-a stabilit cartierul general la Bistriţa, transformând micul oraş într-un adevărat centru de putere.

Unul dintre cele mai traumatizante episoade din istoria Bistriţei s-a întâmplat în septembrie 1944, când Bistriţa a fost bombardată cu 3 bombe care i-au speriat atât de mult pe locuitori încât au fugit cu toţii prin păduri. În aceeaşi toamnă, saşii erau somaţi să evacueze oraşul, fiind ameninţaţi că dacă nu pleacă, vor fi împuşcaţi de ruşi.

Cu greu şi-ar fi putut imagina bistriţenii secolului trecut care aveau de aşteptat încremeniţi cu orele pentru a-şi face o fotografie – aparatele foto şi video ultimul răcnet de care ne bucurăm azi. Printre cele mai vechi fotografii din Bistriţa se află o imagine de la sfârşitul anilor 1800. Când a fost realizat însă cel mai vechi film...?