Ionuc și Aurel sunt prieteni vechi. Prieteni, încă din anii de școală când stăteau în aceeași bancă. Se întâlnesc mereu prin sat și discută. Sunt pensionari acum și au mai mult timp să stea de vorbă, să-și depene amintirile.

- Mai știi, Aurele, că eram școlari în clasă la domnu' învățător și stăteam pe rându' dinspre geam? Amândoi, în banca aceea îngustă… Și, ne uitam spre streașină să vedem rândunica aia care venea la cuib, în fiecare an. Știam că atunci când domnu' îi plecat la ședințe, să nu scoatem o vorbă, să stăm cuminți, că ea ne vede și ne pârăște domnului învățător.

Și domnul afla totul, știa totul… Știa și ne căuta acasă și sub pod, iarna, când ne dădeam pe gheață. Acolo venea și ne asculta tabla înmulțirii. Ori prin sat, dacă ne vedea… Așa o luam la fugă când îl vedeam, de… tata-soarelui…! Cu domnu' am învățat în clasele mici și pe domnu' profesor de matematică l-am avut și diriginte, în clasele mari. Învățam de la dânsul carte dar nu numai… Nu, nu făceam noi atâtea câte fac copiii din ziua de azi! Era altfeeel!

Știu că eram în clasa a VII-a și aveam oră de educație fizică. Nu știu cum, profesorul de sport nu ne-o venit la oră și noi am ieșit cu toții în curtea școlii, ca să batem mingea. Domnu' diriginte, din curtea casei lui, că stătea după școală, ne-o văzut și… într-atâta a fost lângă noi.

- Măi copii, intrați în clasă! Mai rezolvăm niște exerciții, mai repetăm câteva formule.

Unii dintre noi au pornit spre clasă, alții au început să zică „Huoooo!” Așa, încet! Nu îndrăzneau s-o spună tare. Eram și noi mărișori și ne plăcea fotbalul. Domnu' i-o auzit, n-o zis nimic, am intrat în clasă și am început să rezolvăm probleme. La sfârșitul orei, domnul ne amintește că după-masă la ora 5 este anunțată ședința cu părinții și să venim și noi, să arătăm fiecare ce am învățat.

După amiază, vin părinții și venim şi noi toți. Începe ora. Unul răspunde mai bine, altul, mai puțin. Unul știe mai bine, altul, mai slab. Fiecare, după putere. La urmă, profesorul ne scoate în față pe noi, vreo 10 din 20 și… câți eram în clasă.

- Uitați-vă, oameni buni! zice domnu'. Cu ei fac carte. Dar cu restul, ce mă fac? Eu aș vrea ca toți să știe și să treacă cu bine examenele. Ce mă sfătuiți dumneavoastră?

- Păi, domnu' profesor, să faceți consultații! Noi nu știm să le arătăm acasă..! Să faceți consultații, domnu'...! Faceți dumneavoastră cumva și ajutați-ne!

- Bine, bine, oameni buni! Asta vreau și eu. Uite, azi i-am chemat de la ora de educație fizică. Să vină de pe teren și să rezolvam câteva exerciții. I-am văzut de acasă… Ei, vreau să vă spun că niciodată până azi nu m-a huiduit nimeni. Până azi. Pentru că i-am chemat în clasă. Păi, ce să fac? Ce sfat îmi dați?

Cei de față au amuțit. Nu le venea să creadă.

- E adevărat, măi copii? Ia, spuneți-mi care a huiduit? Vinovații au ieșit în față, cu capul plecat. Le era rușine? De cine?

Știu numai că, înaintea lor, din clasă a ieșit badea Valer, tatăl lui Gavrilă. Nimeni n-a băgat de seamă ce face. A ieșit pe coridor, aplecat de spate, așa cum umbla el și a început să caute ceva. S-a uitat în dreapta, s-a uitat în stânga și, de unde, nu știu, a găsit un palțău, adică o nuia care de fapt fusese o stinghie subțire, la ceva planșă. Și ne așteaptă pe coridor, după ușă. Unde nu începe a ne părui, pe rând. Pe fiecare.

Nu căta că nu toți am huiduit. Da', l-am supărat pe domnu profesor, l-am jignit pe omul care ne învăța și se silea să ne facă oameni. Mă, Aurele, mai știi? Unu' nu îndrăznea să se plângă sau să zbiere. Să vezi un părinte că îl oprește, să nu dea? De unde? Doară, nu dădea să ne omoare! Supărați eram cu toții, de supărarea domnului profesor, de nu vă spun! Pe cine? Pe noi! Cu toții vedeau cât muncește profesorul pentru noi și că vrea să facă ceva, din fiecare.

- Eu îmi amintesc că a doua zi dimineața, când ne-am întâlnit, povesteam că, pe când am ajuns acasă, am mai căpătat și acolo un rând de haine! Să zică cineva rău de profesor? Cine?

Formulele, ridicarea la putere le știam pe de rost, oriunde. Consultațiile la matematică erau multe.

- Măi, Matei, de ce nu stai la școală? Unde pleci?

- Plec acasă, domnu', că nu mi-o pus mama merinde și mi s-o făcut foame.

L-am văzut pe domnu' profesor că iese din curte, merge până acasă și se întoarce repede cu un pachet învelit în hârtie albă. I-a adus mâncare lui Matei. Mai știi? Ori, dacă mânca ceva, o Eugenia sau un biscuit și vedea că un copil se uită la el, le împărțea cu acesta. Grija pentru soarta lor nu se încheia nici după terminarea liceului. Se interesa de ei și le urmărea destinul și cărările pe care apucau, realizările și împlinirile sau supărările fiecăruia.

- Ce face băiatul dumitale, bade Maxâme?

- Ce să facă, domnu' profesor? Învață, se pregătește să margă la facultate. Nu rămâne acasă, să lucre pământu'. Da' nu-l opresc! Nu vreau să-mi spună, oarecând că de ce l-am oprit!

- Bine faci, bade Maxime! Bine faci! Lăzăruc îi cuminte, învață bine și-i păcat să nu-l dai la carte. Slobozăște-l la Cluj, la învățătură! Are cap! Bun cap! Da' ce vrea să urmeze? Ce vrea să se facă?

- D-apăi ce? Ia, să lucre la Gazetă! Zice că taaare-i place!

- Nu-i rău, bade Maxime! Îi tare frumoasă meseria și lui îi place. Știu! Numa' că Lăzăruc îi taaare bun la matematică! Doamne, la câte concursuri l-am dus și o venit cu reușită! Fă bine și îndrumă-l la o meserie de calcul, că el se pricepe și pe deasupra, câștigă. Mulți ar vrea să aibă capul lui, dar nu-l au! Dacă nu i-a plăcea, poate să se întoarcă la Gazetă! Cine-l oprește? Ș-acolo-i bine! Da' știu că-i place matematica! Fă ceva, bade Maxime!

- Da' ce pot să fac, domnu', ce pot?

- Ce poți? Ia ce poți, bade Maxime! Ia-l și adu-l la mine! Da' hai și dumneta, cu el! Să fii împăcat!

- Așa oi face, domnu'! Dumneata știi mai bine să vorovești și să-l lămurești decât mine! Apăi, ce-a mai fi, om mai vedea. Barăm, oi fi mulțămit în suflet, că te-am ascultat!

- Da' s-o dus Lăzăruc și badea Maxim la domnu' acasă și din trei vorbe, l-o lămurit pe băiat. Mai știi, Aurele? Ce i-o spus, ce nu i-o spus, bugăt că i s-o luminat fața și bucuria și împăcarea i s-o așternut pe chip. Pe chip și în suflet. În sufletul lui Lăzăruc.

Da, a mers la facultate și s-a făcut inginer. Unul bun, care în școală n-a căzut niciun examen la materiile grele, cele la care baza a pus-o domnul profesor. După prima sesiune, când băiatul a terminat cu bine toate examenele, urmărind formulele din caietele în care învăța cu domnu' profesor, s-a întors acasă și i-a spus tatălui său, fericit:

- N-am să-i pot mulțumi vreodată domnului profesor, tată! Așa de mult îmi place ceea ce fac la facultate! N-am crezut că domnu' are atâta dreptate! La fel repetă și azi și va mai repeta mereu. Și el și alții, din cei ce au avut norocul să învețe, îndrumați de domnul profesor. La fel repetăm și noi, oriunde și oricând, alăturându-ne unui cor, pe multe voci. Cu respect și recunoștință!

PS. Ne-am fi dorit ca domnul profesor să mai fie în viață, să citească povestea și să înțeleagă cât respect și recunoștință sunt cuprinse în ea! Nicidecum atâta câtă ar merita!

Cuvintele sunt prea puține! Mult prea puține…