De multe ori, duminică după-amiază, vara, Valer și Pavel pornesc spre pădure în căutare de ciuperci, gălbiori sau hribe, mai ales după câte o ploaie călduță, ce stâmpăra pământul. Cunoșteau locurile dosite de pașii oilor și vacilor și nu veneau cu mâna goală niciodată…

Porneau amândoi, treceau prin poiana ce se întindea deasupra locului semănat cu mălai și ajungeau pe cărarea lată, bătucită de roțile carelor încărcate cu lemne. Nimeni nu cunoștea mai bine pădurea decât ei și… Ursu, câinele ciobănesc, paznicul oilor lor, care îi însoțea. Cunoșteau cărările și stiau de unde să aducă ciuperci, de cele mai multe ori, în mânecile înnodate ale bluzelor pe care le dezbrăcau.

Azi au ajuns mai departe ca de obicei, într-o poieniță cu iarbă necosită, verde, prin care câteva urme de pași săriți se vedeau ici-colo. Pășesc spre ele și ajung spre acel ceva, spre pata maronie care le atrăgea atenția, mișcându-se și scâncind, parcă.

În culcușul din iarbă, un pui de căprioară, mic, care nu părea să aibă mai mult de câteva ceasuri… De ce era acolo singur? Era sănătos sau bolnav? Cine-și mai punea asemenea întrebări?

Cu bucurie de copil pe chip și în privire, cei doi băieți îl înfășoară în bluza de trening, uită de ciuperci și pornesc cu el în brațe pe cărarea de întoarcere spre casă.

Aveau în brațe o jucărie. Una vie, gingașă, nevinovată, pe care dacă ar fi lăsat-o acolo, ar fi căzut în gura oricărei sălbăticiuni.

Ce ușor l-a simțit câinele turmei de oi, de mai la vale! Doar stăpânul l-a putut ține în loc, să nu-i rupă în colții fioroși. Și Ursu, prietenul lor credincios…

Deci, fără întrebări sau răspunsuri, fără explicații sau intenții ascunse - așa a crescut puiul, la casa băieților, în cușca pe care cei doi i-au construit-o, din cea veche, în care înainte țineau găinile. I-au făcut culcuș de fân proaspăt și l-au hrănit cu biberonul, cu lapte muls de la Joiana. Și dacă nu aveau, îi aduceau din vecini, de la lelea Anuță.

Mai mult bunica se ocupa de el, că dânsa nu pleca de acasă. Puiul devenise bucuria copiilor de pe uliță, cei care îl priveau prin gard, dimineța, când treceau spre școală. Și el era un fel de copil, iubit de toți cei din jur și creștea cu ei alături. Îl răsfățau cu frunze de răchită, aduse numai pentru el, de la marginea pârâului din vale. Grăunțele și fânul sau iarba îi umpleau halăul, iar mângâierile pe frunte aveau darul să-l îmblânzească. Așa era, oare?

- Mamă, puiul are în cap ceva tare! Două cucuie! Cred ca s-a lovit cu ceva….! spune Neluțu, băiatul mai mic.

Bunica îl aude și începe să râdă apoi îi răspunde:

- Acestea sunt viitoarea lui podoabă de care va trebui să vă feriți, de acum înainte! Ele îi vor încununa fruntea. E un fel de „boală” care se ia… – râde bunica.

Da, bunica avea dreptate. Cucuiele i-au crescut și parcă nu-i mai veneau bine, deloc.

Nici măcar atunci când l-a atacat, pe nepregătite, pe colegul copiilor venit în vizită. În curtea casei… l-a așteptat după poartă. Sau, când și-a înfipt cornul în piciorul stăpânului, făcându-i o rană adâncă.

Deja avea momente când nu mai cunoștea pe nimeni și nimic. Nu înțelegeai cauza. Privirea i se tulbura, ochii i se încețoșau, apleca capul, pregătea cornițele și pornea ca glonțul… Toate acestea erau un semn… Nu, nu era doar perioada lui de împerechere! Nu doar atunci lovea, fără ca cineva să-i poată sta înainte…

Lovea fără cruțare. Era semn că sălbăticiunea e sălbăticiune, că legile naturii sunt făcute ca să fie respectate, iar încălcarea lor sau schimbarea acestora îi poate costa prea mult, pe oameni!

A uitat-o chiar și pe bunica care l-a hrănit cu biberonul. L-a crescut ca pe un copil! Îi cunoștea și pașii și vocea.

L-a atacat și pe copilul de trei ani al vecinului. Ce spaimă!

Cu o răutate neașteptată, cerbul de acum se năpustea mereu asupra femeii. Era mare, iar înroșirea ochilor lui era un semn. I se citea dorul de pădure în privire, îl chema sălbăticia, iar el nu o mai schimba cu nimic altceva. Ce să-l mai țină aici? Uitase totul. Nu mai era un pui, iar captivitatea îl strângea. Era cerb, era adult și își dorea libertatea!

L-au ocolit apoi ca pe cel mai nepăsător prieten sau poate cel mai mare dușman. Era singura soluție. N-aveau ce să-i ceară și nici ei n-aveau ce să-i mai dea. Mai mult decât sufletul? Mai mult decât grija și dragostea lor?

Da, LIBERTATEA! Asta cerea cerbul, deși el nu știa ce-l așteaptă dincolo de ea. Dar au înțeles repede. I-au deschis portița de la grădină, spre marginea pădurii și l-au lăsat să plece. L-au privit din urmă. Se bucură sau se sperie de libertate? Va ști ce să facă cu ea?! S-ar mai fi întors, oare?

O privire înapoi și restul… înainte!

Ei ar fi dorit ca el să se întoarcă, după o vreme. Numai că, din lumea de unde venea acum, nu copil, ci adult ar fi adus atâtea… Aici i-au rămas doar pozele, amintirea, fericirea de copil când se hrănea cu laptele din biberon, cumpărat uneori. Din sticla lui…

Mângâierile lor le-a uitat. Parcă l-au întărâtat să împungă… Nimeni nu înțelegea! A rămas aici amintirea atacului asupra celor care l-au crescut și iubit. I-a atacat ca pe niște dușmani… A uitat binele ce i l-au făcut.

Dar a rămas învățătura dovedită că „Ceea ce Dumnezeu a lăsat după legile lui, omul să nu încerce să schimbe!” Doar faptele! Faptele bune! Ele să rămână prinse în rama timpului din viața aceasta trecătoare…!

Foto @ Publika.md