O ființă carismatică, frumoasă, cu ochi magnetici, tăciune-arzând, foarte dinamici, exultând de viață, tinerețe și dorința de a acționa întru binele celorlalți. Nu e nimic teatral. Este un foarte bun orator. Vocea pare ușor stridentă, cu un ton particular cu modulații de volum și intensitate, făcându-se imediat remarcată și ascultată.

Fata nu ajunge la sfârșitul cuvântului, că o îneacă plânsul. Un plâns jalnic, presarat cu sughițuri. Nu asteaptă să i se răspundă, că își şi reazimă căpșorul de pieptul profesoarei. Doamna e tânără, are vocea caldă și sufletul bun. Vrea să o ia în brațe și să o strângă la piept. Asta și face. Ce să-i mai spună? Ce scuză să găsescă?

În gară, aglomerație. Obosit, cauți un loc unde să te odihnești până sosește trenul. Pe bancă, doi bărbați, cam de aceeași vârstă și deloc tineri, își aduceau aminte de felul în care s-au cunoscut, cu câțiva ani în urmă. Pe holul unui spital. Fără să vreau, am auzit povestea și încerc să o reproduc pentru dumneavoastră.

- Lumea-i largă, doamnă! Numa', Doamne, amară-i străinătatea! Și, cine-ți spune ce-i acolo? Puțini… Nu-s câinii cu colaci în coadă, ce crezi? Vreau să plec și eu. O să plec în străinătate, doamnă. N-am altă soluţie. Serviciu n-am, iar în meseria lui tata, banii sunt puțini. N-avem cum să ne descurcăm!

Pe ulița largă, printre pietre și iarbă, cineva împinge un cărucior. Un cărucior de bebe. Dar nu unul simplu, ci dublu. În urma lui se pierde scâncetul unuia dintre pruncii din căruț...

Un coridor lung, apoi unul mai scurt, spre dreapta. E capătul lui și, uneori, al suferințelor. Cazurile cele mai grave sunt internate aici. Răspunsul final e doar unul, fără ca tu să-l poți alege... În dreapta și în stânga, câte o ușă deschisă lasă să strabată câte un oftat lung.

În zilele de sărbătoare, vara, când ne așezam la povești, sub pomnițul din curtea casei, tătucu începea să ne povestească: - Eram copil atunci. Tata era plecat în război, de patru ani. Mama a rămas acasă cu noi, doi copii mici.

Pe lăițuca îngustă din uliță, dar și pe scăunele mici, aduse de acasă de fiecare, stau în zi de sărbătoare câteva femei de pe ulicioara ce vine din drumul mare. Din când în când se apleacă, adunându-și, una spre alta, clopurile de paie, care le apără fața de soarele fierbinte.

Aşa m-am gândit să mă adresez şi aici, prin acest articol, dragei noastre doamne dirigintă, profesor Ursu Maria. Am aşteptat mult această ocazie şi mă bucur că a apărut acum. De fapt, ne bucurăm, pentru că exprim aici, în scris, nu doar sentimentele mele, ci ale multor generaţii, cărora le-aţi fost profesor şi diriginte.

- Încerc să-i scriu câteva rânduri domnului nostru învăţător. - De ce? întreb eu, mirată. - Pentru că numai aşa se poate creiona chipul dascălului din vremea copilăriei mele! - îmi răspunde femeia.

Febra alegerilor ne cuprinde pe toți, cu mic cu mare, nu ne iartă pe niciunul. Suntem separați în două tabere : cei implicați direct, partizani înfocați, membrii de partide, și restul, adică noi, prostimea, cei buni de manipulat... niște spectatori... Ei se prefac că ne vor schimba viața în bine, iar noi ne prefacem că votăm.

Copil nedus la biserică. Nedus sau neadus. La patru-cinci anişori şi mai mult... Pare, dar nu numai că pare, şi e nestâmpărat, sigur pe el, obrăznicuţ şi alintat. Te priveşte fix, încercând să-ţi citească nu doar privirea, ci şi gândul. Cu un fel de alint, parcă... E firesc să fie aşa că e crescut de bunica...

Probați a merge pe jos mai des ! Pe lângă faptul că face bine la sănătate, vă ajută să vă puneți ordine-n gânduri și nu în ultimul rând, ai timp să admiri micul nostru burg, care mie îmi place din ce în ce mai mult.

Dimineaţa, devreme. Lume grăbită, maşini parcate, aglomeraţie. Feţe triste, feţe vesele sau senine. Lume, de tot felul: simplă, după îmbrăcăminte, sofisticată, după pretenţii sau pierdută, după privirea rătăcită, într-un gol imens, neînţeles la început.

Văzând -o pe bunica cum depăna sculul de pe vârtelniţă, copiii s-au apropiat cuminţi şi s-au aşezat pe butucii din curte. Doreau să-i stea aproape şi să o roage să le mai spună o poveste.

Atunci lumea era altfel. Era linişte, era mai multă împăcare, era frică de Dumnezeu... Iar banul nu umbla aşa cum umblă azi! Păcatul să vinzi sau să cumperi, mai ales cele de-ale gurii... nu era... Munca era lucrul fiecăruia şi era stăpân pe ea!

Dacă tot ne-am dorit egalitate cu bărbații, iată că a venit vremea să vrea și ei să fie egalii noștri. Și cum altfel decât luând cu asalt saloanele de înfrumusețare, manichiură, epilat. Adică, doamnelor, cum ar veni, au cucerit și ultima fortăreață de liniște și relaxare a noastră...

E vară, e soare, e cald. Oamenii se opresc din drum, odihnindu-şi sacoşele încărcate de cumpărături de la magazinul din centrul satului. Se opresc pe la umbră, sub orice copertină întâlnită în cale. Chiar şi în staţia de autobuz. Chiar sub umbrela de la terasa acoperită! Oriunde se aude gălăgie sau ciocnit de pahare.

O liniuță face diferența. Și îți schimbă viața. Liniuța testului de sarcină. Și așa te trezești că, pe lângă viața ta (și așa complicată și nasoală pe alocuri) mai trebuie să te responsabilizezi cu viața unui pui de om. Lumea ta începe să se năruie, restul sunt în extaz maxim, iar mândrul și proaspătul „tătic” dă din coadă ca un pechinez.

Pe băncuţa din parc, discuţia dintre cele două femei se încinsese atât de tare că putea să fie auzită, de departe. Pe trotuar, lumea trecea grăbită, întorcea capul, fără să-și dea seama, auzind întreaga ceartă. - De ce vă sfădiţi, măi femei? - întrebă o femeie, de nici 50 de ani, care trecea pe acolo şi auzise toată discuţia.

În staţie, autobuzul se apropie. Opreşte. Feţe cunoscute, multe, voioase, zâmbesc larg. -Veniţi acasă? - Da,bineînţeles! - Bine faceţi! Vă aşteaptă! Doamna se uită în jur. Pe unii îi cunoaşte, pe alţii şi-i aminteşte doar. - O vezi, îi fata lu domnu’ învăţator, îi zice bărbatul femeii de pe scaunul din faţă. Aceasta îi face loc pe scaun, lângă ea.

Călătoream cu trenul. Faţă în faţă cu mine nu stătea nimeni. Încă. Imediat, în compartiment au început să intre oameni urcaţi din fiecare haltă pe unde trecea trenul. În spatele meu, nişte femei cu sacoşele mari, din acelea ce se vând la piaţă, îşi făceau loc, pe banchetă, una câte una, să stea cât mai aproape şi să audă ce îşi povesteau.

O cameră lungă, despărţită la mijloc de un zid, înalt până-n brâu. Pe pereţi, atârnate, stau de- a dreapta şi de-a stânga, farfurii vechi, blide pe cuie, cum le spun bunicii. Albe şi maro. Doar lemn şi tencuială albă, nimic din ce-ar putea să pară modern sau schimbat.

„La tăţi vi se strâcă maşâna-n drum, unde-i mai pustiu... Arde-ar pcelea voastră încă... de golani!", suduie femeia în timp ce o lua la fugă, înnodându-şi năframa, mergând grăbită, pe marginea drumului, întorcând din când în când, capul după Sile. Dădea din mâini agitată, de parcă ar fi muşcat-o un roi de albine...

Lângă uşă, o doamnă înaltă, plictisită şi nervoasă, rea, după chip şi gesturi, începe să se certe cu cei care stăteau la rând. Lângă ea, o alta, şi mai nervoasă. Atunci, nu înţelegeai de ce. Doamna îşi purta nu doar bătrâneţea în baston, ci îl trăgea de braţ şi pe fiul ei. Îl adusese la băi, sperând că îl vor ajuta să umble...

Căldură şi moleşeală, în aer, în pământ şi sub pământ. Pe drum, maşinile circulă, grăbite. În staţia de autobuz, cauţi umbră, cât de cât groasă, să nu te bată soarele în cap. - Uuufff! Numai al nostru nu mai vine! - îi spune o doamnă celeilalte, care aştepta lângă sacoşa grea, rezemată de picior.

În curtea casei, pe iarba cosită, bunicul le-a aşezat copiilor nişte butucaşi mici, uşor de mutat înapoi, în spatele casei. În loc de scăuneşe. Câţi copii, atâţia butuci. Unul mai înalt pentru bunica.

Te uiţi la el. Un băieţel de nici unsprezece ani, bine făcut, cu nişte ochi frumoşi şi expresivi, cu zâmbetul pe buze că-ţi venea să crezi că, în fiecare clipă, din gura lui nu ieşeau decât poante şi glume bune de care să râdă toţi, dintre care el primul.

Dacă o vedeai pe Lenuţa, elevă în clasa a patra, nu puteai crede că e atât de harnică şi pricepută. Mai ales pricepută. Ştia să gătească, aşa cum o vedea pe mama ei. Un ghem de fetiţă, cu ochii vioi, mereu veselă şi amabilă.

Deja e cam o jumătate de an de când am tot început și abandonat articolul ăsta. E o temă despre care se discută destul de des, dar totodată destul de superficial. A rămas actuală de-a lungul anilor pentru că nu s-a schimbat nimic. Să le luăm pe rând...