Și găsești propria formulare în copilăria ta, fericit că ai simțit, ai văzut și ai trăit ceea ce alții n-au avut norocul, poate.

Îți amintești de casa care nu-și închidea ușa cu cheia nici noaptea, iar ziua liniștea ei era străjuită de mătura pusă în ușă, semn că stâpănul nu-i acasă. Era destul. Și mai cauți. Mai cauți…

Chiar dacă nu mai găsești decât amintirea anilor în care, pe uliți și prin sat întâlneai oameni încălțați cu opinci sau îmbrăcați în straie populare, țesute în teară, alergând grăbiți să-și afle rostul. Simplu și el. La căpălit de mălai, cu sapa-n spate, la greblat fânul și strâns în clăi, la câte o zi de coasă, bărbații, la adus fânul cu carul tras de boi sau căruța cu caii înhămați.

Cărăușul, om ca bradul, stând în picioare în căruță și ținând hamurile celor doi cai frumoși. Femeile – la melițat cânepa, la spălat hainele cu maiul, pe piatră, în vale, la desfăcat mălaiul de pănuși, toamna târziu sau la joc, în dugheana satului. Dugeană, îi spuneau. Vorba era aspră, ca și traiul lor de zi cu zi.

Duminica, la joc, se ridica colbul de un metru, iar sudoarea șiroia pe obrazul celor care țineau ritmul muzicii. Era o frământare și o eliberare… Grea!

A doua zi, copiii căutau în praful dughenei fluturii sau mărgeluțele desprinse de pe zadii, în vâltoarea jocului.

Se descătușa aici, prin joc și iubirea și ura și truda și nevoia și speranța.

Un ION, în NOI, în fiecare… Cei mai școliți priveau de pe margini, dar nu pentru multă vreme. Nu era o laudă să nu joace dar… și să joace cu oricine… Aveau grijă babele… Nimic nu trecea neobservat!

Dar s-au pierdut și ele. Le mai cauți încă. În băncile din biserică, unde nu mai vezi nafrămi cernite. Iar strana-i goală. Un om îmbrăcat în haine țărănești cântă o priceasnă. Un altul trece drumul. La Sfânta Biserică! Dar îmbrăcat țărănește e doar unul! Îți vine să te oprești din drum și să-i faci o poză.

Lui și casei pe care o dărâmă vecinul. E acoperită cu draniță și lețuită cu solzi, din scândură de brad. Cu târnaț și ferestre cât palma. Cu pereții încărcați cu icoane și prosoape-cingeauă – cusute de mână. Stând la lampă, în serile lungi de iarnă, de lelea Tudosâia. Dar nu mai sunt la modă! Casa are prea multă curte. Și grădină.

O alta se va ridica, mare, cu ferestre termopan, cu acoperiș de tablă, izolată și vopsită în culori moderne. Cu garduri înalte, noi. Prea înalte!

Doar sus, pe deal, a mai rămas una vopsită în culoarea mnerie, albastrul acela țărănesc…

Drumul fierbe de atâtea mașini. Dacă vii prin luna august, când cei plecați la munca dincolo se întorc acasă, la fiecare poartă vezi câte trei-patru mașini moderne, care valorează cât un teren. Unul, cât de bun! Dar cine să-l mai cumpere? Cine să-l mai lucreze? Drumul e asfaltat până sus, pe vale, la al treilea sătuc. Dar acolo se construiesc numai case de vacanță. Da, toți sunt în… vacanță.

Coastele dealurilor sunt goale. Să mai vezi niște oițe păscând, însoțite de Onița sau Lucreța sau Leontina? De cine? Ce nume sunt astea? Le-au uitat, nu mai sunt la modă. Un șuierat sau un hăulit, și să recunoști fetița după haina cu care-și paște oile? Nici vorbă! Da, o cositoare se mai aude undeva… Da, una cu benzină.

Un bărbat vânjos, care să cosească zi de vară, până-n seară, cu sete? Cine mai știe bate coasa? Dar cutea, cine o poartă? Dar tiocul? Cine mai recunoaște maiul de lăut, la vale? Dar stativele de țesut? Dar covata din lemn? Dar… S-au pierdut și ele…

Au mai rămas la Muzeul școlii, acolo unde doamna învățătoare le mai adună și le arată școlarilor, la lecții. Doamne, ce mândri sunt de el! Acolo fac și programe artistice! De acolo își mai împrumută costume, când nu au. Și opinci și ciorapi!

Iar când merg la biserică și cântă, din balcon mai aud suspinul unui bunic care plânge de bucurie că a mai auzit copiii colindând sau cântând pricesne. „A mai trecut un an, s-a dus / Și-n veci n-o să mai fie…”

Cum mai colindau, în noaptea de Crăciun sau de Anul Nou, prin sat și la biserică! Îngropau anul cu rugăciune și colindă. Plecau apoi, prin sat, în grup… Continuau….

Bătrânii plâng. Cine știe, până la anul… Sunt singuri. Copiii și nepoții le-au plecat în străinătate. Au găsit acolo ce n-au avut aici. Și le trimit bani. Se bucură că mai pot veni până la cooperativa din sat să-și cumpere câte au nevoie! Găsesc aici! Numai că, acum n-au nevoie de multe…

Să știe numai că lor li-i bine. Își câștigă și acolo banii, cu sudoarea frunții. Li-i dor de țară și spun că se întorc acasă. Știu bine că nu-i așa.

Pomul nu se mai prinde dacă tot îl muți, dintr-un loc în altul. Îl îngropi adânc… dar se usucă și moare…

S-a prins acolo și-i bine!

Cine înțelege drumul destinului fiecăruia? Cu cât dor așteaptă ei sacoșele cu bunătăți aduse de acasă! Nicăieri, mâncarea nu are gust mai bun! Mai e cine să le trimită! Și ei ascultă orice veste primită de acasă. Bune sau rele le înghit, fără să fie mestecate.

Noroc cuFB-ul. Mai caută, mai găsesc, mai citesc!

- O fotografie din anii de școală! Uite, mai toți sunt încălțați cu opinci și îmbrăcați cu haine de lână, groase! Cu ceptarul gros peste sfetărul de lână aspră. Așa tăiau omătul, venind spre școală! Cu boticuța în mâna, cu omătul ce trecea de genunchi, cu obrajii roșii, ca mărul... dar cu bucuria în priviri.

Treceau puntea și podul, coborau coasta, dar nu absentau. Își aduceau trăistuțele cu cărți. Chiar dacă în drumul lor se opreau să mai bată mingea sau hapucul, făcut din păr de cal sau vacă, răgilat și înmuiat. Copiii de domn în sat erau puțini. Au rămas însă peste ani, prieteniile lor „frățești”. Cine le poate șterge? Doar că trebuie căutate!

Puțini din cei care au fost au mai rămas! Și dascălul și preotul și șeful de post… Doctorul vine de departe. Și profesorii, mulți! Cei care nu au rămas, strâng în suflet amintiri. În suflet și în spații frumos amenajate, precum muzeul satului. Da, doamna învățătoare se îngrijește de el! Încearcă să oprescă timpul. Oare, reușește?

Da… dar, nu e destul. Mai aleargă pe ulițe, acolo unde femeile stau pe băncuță, la umbră. Povestesc. Și e grăbită… Dar, se oprește… știe că mai poate auzi…

Savurează fiecare expresie veche, fiecare vorbă bătrânească pe care nu o mai aude la cei tineri! O notează imediat. Ascultă și înțelege cum a fost cândva. Peste puțin timp, nimeni nu va crede… Nu! Dânsa le ascută și ele sunt bucuroase că pot să-și descarce sufletul. Le știe de mulți ani.

Trece podul și caută cu privirea. Privește în apă. Curge lină și liniștită. Aici se aduna ciurda satului, dimineața și la amiază, la adăpat. La vale, însoțite de bărbații și femeile ce dezbăteau aici de la reguli până la politică, de la știri până la evenimente. Acum, doar dascălul și preotul, așa ca în romanul lui Rebreanu, mai încearcă să adune satul și să-l țină unit.

Mai ales în perioadele de campanie electorală, când politica te poate face să nu te poți privi în ochi. Prea multe interese! Prea multă patimă! Doar el, omul de rând, poate pune atâta suflet!

„Primască Dumnezeu! Rugăciunea și gândul cel bun!”

Se duc. S-au dus. S-au mutat în satul de sub pământ. Acolo unde e mai mare aglomerație decât pe drum! În cimitir. Prea scurt e timpul! Prea repede trece!

A rămas doar răstignirea, în mijlocul satului. Nu e ruginită ca în cartea lui Rebreanu! E vopsită proaspăt, cu banii trimiși de cei plecați. Ca și candelabrele noi, donate de curând, la biserică! Sunt bani câștigați cu sudoare! Da, și de-acolo, primul gând e spre Dumnezeu și satul lor!

Înmuiat uneori cu lacrimi, pus apoi pe hârtie de cei care își mai fac timp pentru asta, fixând din scurgerea vieții, moment prin fraze, tablouri, pictate sau sculptate în forme ale imaginației fiecăruia.

Caută să păstreze ceea ce Dumnezeu le-a lăsat aici. Satul românesc, cu ION al Glanetașului, cu NOI, în oglinda timpului, rămași să mai reîmprospătăm vopseaua de pe tăblițele indicatoare, la intrarea în... sat. Sunt tăblițe ale destinului, uneori…

ION și NOI, etern, real și totuși… diferit!

Foto @ Maieru ca altadată