Cum să nu-i ducă, până la Dispensar? Sau la Spital? Și acum, și mai… demult. Cu toții știau.

Telefon în sat era doar unul și poate încă unul. Dacă nu erau defecte! Poate… Și, pe atunci, nu erau decât una sau două mașini, în tot satul. Iar refuzul proprietarului, în miez de noapte sau la orice caz de necaz, când cineva îi bătea în geam, ar fi fost un lucru de neiertat.

- Ajută-l pe om, când are nevoie, că nu te uită! Da', șî năcăjăște-l, că tăt așa pățăști! Nu de buiac, te roagă!

Și, de câte ori se trezea omul, în miez de noapte, cu câte un străin, ce trecea pe acolo, rămas în pană de benzină sau cu câte o defecțiune la mașină. Așa erau vremurile. Ori…

- Hai, bade Maxâme, fă bine, hai cu motoru', că-mi moare femeia! Moare, până sosăște Salvarea!

Din pijama, în hainele luate în grabă, câteodată în papuci de casă, pleacă omul și ajunge la Urgența din oraș. Acuma - cu cea pe care, în somn, o mușcase un păianjen mare, coborăt pe frunzele de la vie și intrat prin fereastra larg deschisă. Simțise prin somn durerea. Căldură mare din august, zăpușeală… Cum să stai cu geamul închis? Cine putea bănui că femeia mai era și alergică la mușcătura de păianjen? Și cine mai auzise așa ceva, prin sat? Cine-a mai pățit de astea? Poate să fi auzit pe la televizor…?

Umflată, roșie la față, sufocându-se, în brațe cu fetița învelită în scutece, ieșită în miez de noapte din casă, femeia se uita cu jale la cei doi copilași ai ei, rămași să doarmă în așternuturile calde. Nu înțelegea ce se întâmplă cu ea. Văzuse păianjenul, simțise durerea… Oare se va întoarce înapoi, cu bine? Se simțea răăău…

Răăău… Dar noroc cu mașina, cu IMS-ul, noroc cu șoferul… Cu badea Maxâm. La farurile mașinii, prin întuneric, femeia se întoarce într-un târziu, purtându-și în brațe fetița înfășată încă în scutece. Cu cine să o fi lăsat acasă? Trebuia alăptată.

La Spital i-au pus perfuzii și au salvat-o. Cu tot ce au știut cei de la Urgență... Injecții, pastile, încurajări. Sub privirile bărbatului, speriat și el de starea nevestei. Își liniștea bebelușul, flămând și însetat.

Șoferul… șoferul participa la toate. Era încă atât de speriat de ce vedea! Dacă nu era acasă? Dacă îi era stricată mașina? Dacă nu o putea porni? De câte ori nu pățise asta? Iar bătăile în fereastră, la trei dimineața, strigătul disperat al bărbatului…! „Hai, bade Maxâme, hai, că-mi moare femeia!”, strigătul acela l-a auzit câteva zile, în urechi.

Dar el, același. Acum și peste ani. Același șofer, același vecin, același prieten bun, al tuturor, omul pe care toți medicii care s-au perindat pe la Dispensar sau pe la Urgența din oraș, îl cunoșteau atât de bine.

- Iară ai venit, bade Maxâme? Ar trebui să pui pe mașină o tăbliță, să scrie SALVARE.

- Da, n-ar fi rău! Ce să faci, cum să nu sari în ajutor, dacă trebe?

Au îmbătrânit și asistentele și doctorii și oamenii. Și șoferul. Nu. Badea nu era șofer de meserie! Între timp, și-au mai cumpărat și alții mașini, în sat, dar oamenii tot la el veneau. Știau că el e ajutorul lor, că nu-i refuză și că sare….

Se întâlnesc de multe ori pe uliță cu cei de la Dispensar și își mai scapă câte un zâmbet, prin colțul buzelor. Numai ei știu de ce!

- Auzi, doamnă, să-ți povestesc ce am pățăt mai zilele trecute! Am dus-o la doctor pe vecina, pe Ileana. Ba, înainte să pornesc, m-am dus la Cooperativă și i-am cumpărat femeii câte una–alta, că se socotea că poate o trimete la Spital. I-am cumparat, cum o zâs, ce-o zâs, am sunat pe feciorul ei, de departe, nu o răspuns și, ce să fac, am dus-o la doctor. Noroc că n-o internat-o.

Da' ia ce mi s-o dat de cap, stând șî așteptând-o! Intru și mă așez pe o bancă, pe coridor. Femeia, înăuntru, în cabinet. Până o consultă, îi face o injecție, eu aștept. Afară frig, înăuntru, cald, lume multă. Foc, din teracotă. Mă trag mai spre caldură. Numa' ce intră acolo, Ieronim, ciurdarul satului, venit de departe, de la grajduri, de la hrănit vacile, de amiază. Cu ciubotele murdare, cu balegă pe ele, cu o botă mare în mână, rezemată de părete și… traista cu mâncare, pe umăr.

Vine lângă mine, mai aproape, tot mai aproape… Căldură, aer încis, amestecat cu mirosul de bălegar. Vai! Săracul om! Eu, încă-s tare sensibil, cu ficatul… Unde nu mă ie un rău mareee, cu greață, cu sufocare, cu tuse, cu durere de cap, mai să mor, nu alta. Răăău, că numa' îmi țineam grumazu' întins… Ies, intru, mai rău…

Noroc că mă vede doamna asistentă. Înțălege, deschide larg ușa de la camera asistentelor și mă invită:

- Bade Maxâme, ți-i rău? Ești tare roșu. Sigur, ai tensiune! Cred că ai și temperatură… Hai, repede, să o măsurăm! Tușești…

Iute, mă ia asistenta, mă duce în cabinet, o cheamă pe doctoriță, mă consultă… dar nu uită să deschidă larg, ușa de la sala de așteptare, așa, în treacăt…. Apoi, îmi trage cu ochiul, șoptindu-mi:

- Nu era normal să îți facem și noi un serviciu, bade Maxâme? Numai dumneata, nouă? Și așa, nu ți-am luat tensiunea în veci. De câți ani ne tot cari bolnavii?

Altădată, ia ce am mai pățât! Stiu că am dus-o pe o vecină Saveta, la doctor. Pe bătrână o luat-o cu inima, era iarnă, frig, spre sărbători. Femeia era soacra soacrei unei nurori tinere… frumoasă foc, măritată de câteva săptămâni cu unul dintre băieții lor. Tinerii nu locuiau în sat, dar atunci o sosit de la tren, cu bagajul în mână. Până să ajungă la singurul telefon din sat, să anunțe Salvarea, fug iute la mine.

- Hai, bade Maxâme, te rugăm, du-ne la doctor, cu bunica, că moare! Ce să ne facem? Fă bine și ajută-ne!

Pe bancheta din spate, bunica cu nora. O copilandră de vreo 19-20 de ani, nu mai mult. Pornim. Bătrânei i se lasă rău. Mai rău. Numa' ce își dădea ochii peste cap și o văd că-mi moare, în mașină. Bolnavă cu inima, la peste 80 de ani, te puteai aștepta. De unde să știi dinainte? Moartă, moartă…! Îmi venea să mă întorc, din drum. Ce să-i mai facă doctorii? Autopsia, mă gândeam…

Eu, cum vedeam totul în oglindă, să mor înaintea bătrânei. Nu mai puteam ține volanul, în mână. Nu mai vedeam drumul. Ce-i de făcut? Tânara… cine o întreba? Dintr-o dată, numa' ce o văd că se apucă și o apasă pe piept pe bătrână, încercând să o salveze. Tare, mai tare. Ce și cum să mai salveze?

Dacă vede că nu reușește așa, începe să-i facă respirație, gură la gură, așa cum a văzut ea, la practica ce-o făcut-o ca asistentă medicală, în anii de școală. Abia o terminat și era repartizată, într-un serviciu, undeva. A văzut ea că așa se face. Și, așa a făcut. Culmea, bătrâna învie. Începe să sufle și să-și revină.

Suflă. Începe să vorbească. Da, nora cea tânără o salvase. Nu, nu eu! Eu nu mai eram în stare nici să țin drumul drept. Am rămas mască la tot ce am văzut! Mănușa ceea de fată frumoasă, hotărâtă, salvase o viață. Și nu a oricui. A soacrei. Degeaba zici! Eu, bărbat în toată firea, era gata de mine!

Ceea ce am văzut, am povestit apoi în tot satul. Să știe, să afle cu toții! Cum să nu spun? Era nora care apoi a îngrijit-o și pe soacra sa, așa cum știu cu toții! De câte ori treceam pe acolo, mă pofteau în casă și mă omineau cu ce aveau. Nu au putut să uite niciodată. Da' nici eu!

Ș-apoi, mai știți ceva? Soacra tinerei, nora bătrânei, o respecta și mai mult pe tânără. Bătrâna a mai trăit ani de atunci înainte. Ce-o fost clar, de la întâmplarea asta, de nora cea tânăra nimeni nu a mai avut voie să spună vreodată nicio vorbă legănată, prin sat. Prima care sărea să o apere era bătrâna. Țâșnea ca arsă, dacă cineva ar fi îndrăznit... Iară pe mine mă duceau și mă omineau cu ce era mai bun, de câte ori treceam pe langă casa lor. Peste ani…

- Hai, bade Maxâme, să bem un pahar, de sufletul bătrânei!

- Dumnezeu s-o ierte și s-o hodinească! Iară la cei tineri, sănătate și bucurii, că merită!

Ș-apăi, nu s-o meritat să ai mașină pe vremea lui Ceaușescu? Doamne, multe am mai văzut și am trăit…! Atuncea era altfel, nu ca acuma, doamnă!