După un timp, fetița se trezește din somn. Privește cu drag. Întinde brațele spre bunica și o cuprinde, de parcă nu a văzut-o de multă vreme.

- Tu, Bicaaa, știi ce am visat? Am visat peștișorul de aur și marea și moșul cel trist, trimis mereu de babă să ceară, să ceară… Îi era așa rușine, săracul de el… N-avea putere să i se împotrivească babei. Dar l-am visat și pe badea Valer…

- Am vorbit despre ei, Miruna. De aceea i-ai visat. Baba din povestea noastră era lacomă și nerecunoscătoare, mereu nemulțumită. Moșul nu îndrăznea să i se împotrivească, pentru că era dat afară, pe scări, de paznici și străjeri. De câte ori îi cerea câte ceva peștișorului, marea se întuneca și se învolbura și mai tare.

Tot așa se învolbura și sângele din inima domnului Lucian, de câte ori primea un răspuns obraznic, revoltat, care înlocuia orice fel de muncă în gospodărie. Da, din partea familiei angajate, cu acte. Florile de pe lângă gard nu le mai semăna nimeni. Buruienile le-au luat locul. Nici măcar puii nu mai creșteau în curte, iar fructele livezii putrezeau, grămezi, că nu era cine să le adune. Iarba crescuse până la brâu și o cosea doar domnul, atunci când avea timp.

Supărarea familiei lui badea Valer s-a transformat în neînțelegere și ceartă multă, între ei. Da, între cei ai casei. Dincolo de gard se auzea mereu scandal. Era atât de ciudat! Cine să înțeleagă de ce?

De aceea, simțeau nevoia să iasă, să plece și să uite de tot și de toate. Cel mai mult evada badea Valer, omul pe care nu-l vedeai până acum, să iasă seara, la plimbare. Singur. Ai fi crezut că și-a găsit pe cineva. Uneori, proaspăt bărbierit, spălat, dichisit. Alteori, nu. Dorul de băiatul pierdut, dorul de satul lor, îi făceau să iasă din curte și să plece.

Să fie așa, precum spun? O coteau însă, spre cimitir, să-l caute pe cel plecat… Îl căutau și îi povesteau… Oare, despre ce? Îl întrebau. Ce anume?

Domnul Lucian a fost cel care i-a ajutat cu bani și la amenajarea mormântului. Ca pe un membru al familiei… Ce să mai facă? Revolta angajaților nu era împotriva proprietarilor, ci pe… muncă. Orice fel de muncă. Ce puteai să înțelegi? Deocamdată, nimic. Deocamdată…

Așteptând răspunsul la întrebare, domnul Lucian mai plătea pe unul sau pe altul, să muncească în locul angajaților. Culmea, în loc de recunoștință, badea Valer se înfuria nu doar pe cei străini, ci și pe proprietari. Refuza să-i salute, atunci când îi întâlnea și uneori, lelea se certa cu doamna Lizy, cu același ton ridicat, greu de înțeles.

- Cum? De ce, doamnă? De ce muncesc și ăștia?

- Păi, cine? Voi nu puteți. Ce să facem?

Urma din nou, cearta. Neînțelegerea, supărarea, înjurăturile, amenințările… Între ei. Doar între ei. Era de fapt, răul acela care se tot extindea. Tot mai lat, tot mai lung, tot mai adânc. Era, înainte de toate, dușmănia, erau reproșurile aruncate unul altuia. De ce au venit? Dorul de casă și durerea pierderii băiatului… și mai era ceva…

Era numai rana care nu se va închide, niciodată? Era nevoie de muuult timp ca să înțelegi. Foarte mult… Și, totuși, acel ceva nu-l înțelegeai… Acum!

- Hai, Bica, sunt curioasă! Spune-mi, ce a mai făcut domnul Lucian și doamna Lizy? Câtă bunătate au mai avut! Și omenie! Și răbdare!

- Păi, dânșii și-au dat seama că singurul mod de rezolvare a problemei era reîntoarcerea acasă a acestei familii. Acolo, în satul lor de munte, lângă ai lor.

Doar rudele ar fi putut interveni în certurile lor, despărțindu-i, împăcându-i sau… neascultându-le cuvintele urâte. Urâte și grele… Paharul era prea plin. Dădea peste… Nimic din ceea ce li se spunea, ca sfat și sprijin, nu se potrivea cu ceea ce știau ei și cu ce au trăit ei acolo, în satul lor. Acolo era altfel… Altfel. Era și o lume a sărăciei, în care ei își doreau să se întoarcă, totuși. Se vor mai descurca, oare? Vom vedea!

- Și, au plecat, Bica? Cum? Era departe…

- Păi, au plecat cu mașina plătită de domnul. Au încărcat totul în ea și au plecat. Cu tot. Și cu ceea ce nu le aparținea, poate…

- Păi, bade Valer, buteliile astea sunt ale mele. Eu le-am cumpărat, să le aveți, pentru aragaz. Sunt cumpărate de mine! Zice domnul Lucian.

-Havaaaai, domnu'! Ai uitat? Șî aesta-i a meu!

- Bine, bine, hai, ia și ăsta! E al tău! Urcă-l în camion! Ia totul! Hai!

Au plecat, lăsând pereții cu tencuiala căzută, nezugrăviți, de multă vreme. Mucegai, mizerie, parchet ridicat, inundație, într-o casă care le fusese dată, la cheie. Doar lor, celor care până atunci trăiseră într-o casă din chirpici, presați și prinși între scândurelele de brad ale pereților.

- Dar moșneagul?

- Moșneagul a fost dat afară, pe scări, la porunca babei. Împuns cu sulițele și batjocorit de slugi. De aceea, a pleacat înapoi, la peștișor. Să ceară. Nu mult… Doar atât: sătulă să fie tot împărăteasă, baba cerea să devină acum stăpâna mărilor, peștișorul să-i fie smerită slugă, iar moșul să o asculte și să o slujească… Altfel, era aspru pedepsit.

Desigur, ascultându-i cererea, marea cea învolburată l-a înghițit pe peștișor, fără ca acesta să dorească să-i mai dea vreun răspuns moșului. A stat moșul cât a stat, a așteptat ce a așteptat, dar degeaba… La întoarcerea acasă, moșul a găsit-o pe babă pe prispă, torcând și lângă ea, covata găurită. Palatul a dispărut și, în locul lui a rămas bordeiul dărăpănat.

- Dar badea Valer?

- Badea Valer a găsit, la întoarcere, căsuța lor cea mică, neîngrijită și curtea plină de buruieni. Crescuseră până la prag. Iar grajdul stătea rezemat, într-o parte, cu zidul din piatră căzut, gata să se urnească. Prin acoperiș ploua, iar tavanul era stricat, pe jumătate. Totul arăta pustiit, după cum lătra și câinele, pus pe lanț. A pustiu și jale.

- Burenile aestea tăte a puștușag o crescut, tu, fimeie!

Ar fi vrut să alerge în urma camionului, să urce și să se întoarcă la domnul Lucian. Dar ei aici și-au dorit…! Acolo nu le mai plăcea nimic. Erau siguri că doar aici își vor găsi liniștea. Doar asta doreau. Ce să facă aici? Din ce să trăiască? Știau bine asta, înainte de a veni. Doar că nu o recunoșteau. Știau mult mai mult, bineînțeles. Iar planul lor era deja făcut.

De aceea s-au comportat așa. S-au răspândit repede, prin lumea largă, departe, departe de țară, departe… unul de altul. La cules de căpșuni, la muncă în construcții sau la curățenie, prin casele străinilor. Așa cum auziseră ei din povestea verișorilor lor, astă vară. Aceștia le-au promis să le găsescă și lor locuri de muncă. Îi chemau la lucru, pe bani muuulți.

Dar oare, cât de ușor câștigați? Ca acolo, la domnul Lucian? Muncă puțină și bani mulți? Răbdare și înțelegere? Greu de crezut! Erau atâtea promisiuni… Dar, oare, toate adevărate? Vedeau multe, la televizorul color cumpărat de domnul Lucian. Așa le-a intrat în cap ideea că acolo, în străinătate, le va fi mult mai bine, că vor avea stâpâni buni și mărinimoși. Mult mai buni… Iar că timpul petrecut în țară e unul pierdut. Și nu vor munci atât... Vor trăi și vor vedea. S-ar putea, însă, ca socoteala de acasă să nu fie aceeași cu cea din târg!

În locul lor, în casa reparată și igienizată de domnul Lucian, s-au mutat alții, de aproape, bucuroși și multumiți cu ceea ce le-a dat Dumnezeu. Căci, nu era deloc puțin… Și care nu se gândeau să plece departe, departe de casă, după câștig. Lapte și miere nu curge nicăieri și fără muncă, nu se poate.

Înțelegeau multe din ceea ce vedeau la televizorul cumpărat de domnul Lucian…

Foto - Maieru ca altădată