Era ținut în mână de către Rodica, o fetiță cât un ghemotoc, ce își purta părul împletit în două codițe și era îmbrăcată cu un sarafan vișiniu.

- Nu este curent, doamna învățătoare! Nici aseară n-a fost. Nu am putut să-mi scriu tema, la științe.

- Păi, cum așa?

- Ieri, mama a trebuit să plece la oraș, să-i cumpere medicamente lui Nuțu, frățiorul nostru cel mic.

- Cât timp are el?

- A împlinit patru luni.

- Și te-ai descurcat singură?

- M-am descurcat, că mama nu a stat, s-a întors cât de repede a putut și când a venit a zis ca eu am mâini de aur. Că nu l-am lăsat să plângă, pe Nuțu, i-am dat lapte cu sticluța și mama l-a găsit dormind. Apoi, am ajutat și eu la strânsul cartofilor de pe terenul din spatele casei. I-o scos tata, cu caii, cu plugul, dar i-am adunat noi, copiii. Aseară, am adormit devreme…

Doamna învățătoare o ascultă și o privește cu drag. Între timp, ajung în sala de clasă.

- Ocupați loc, copii! Mai e cineva în clasă, care a ajutat ieri la adunatul cartofilor?

- Da, doamna învățatoare!

Și eu, și eu, și eu…

- Pentru că ieri, mulți dintre voi ați participat la recoltatul cartofilor, aș vrea să vă citesc o poveste despre Cum au reușit cartofii să scape Europa de foame. Vreți să ascultați, copii?

- Daaa!

În clasă se lasă o liniște totală. Doamna învățătoare începe să citească, simțindu-le curiozitatea: „Înainte de anii 1600, un corăbier englez trimise din America, unui prieten al său din Anglia, om foarte învățat, un pachet cu „pere de pământ”, însoțite de această scrisoare: „Îți trimit o legumă plăcută și hrănitoare, care ar trebui cultivată și în țara noastră…” Învățatul vârî „perele de pământ” în grădina sa. Către toamnă, când fructele au dat în copt, a poruncit slugilor să le culeagă, să pregătească mâncare din ele. Invită la masă și câteva fețe înalte din orașul său. Fructele de cartofi fură fierte cu unt și puse pe masă.

- Iată, scumpii mei musafiri, zise stăpânul casei „o legumă din Lumea Nouă”. Au gustat înalții oaspeți din mâncare, dar s-au oprit căci avea un gust care le tăia pofta. Stăpânul, supărat, porunci slugii să smulgă buruiana asta din America și s-o arunce în foc. Într-una din zile, când el se plimba prin grădină, vede un foc stins, iar prin cenușă, niște mogâldici înnegrite. Ridică una, ridică alta, le sfarâmă cu degetele: simte un miros plăcut. Ce-s astea? întrebă un grădinar. Legumele din Lumea Nouă, aruncate în foc din porunca dumneavoastră. Abia atunci a înțeles învățatul că nu semințele trebuiau gătite ci „perele din pământ”. A chemat din nou pe cunoscuții săi la masă. De asta dată oaspeții au fost foarte multumiți de mâncarea cea nouă și toți au fost de părere să cultive cartofi la moșiile lor, ba să sfătuiască pe toată lumea să răspândească această plantă.

În acele vremuri a fost în Franța o foamete nemaipomenită. Semănăturile se uscau din pricina secetei. Și, cum pe atunci transporturile erau rare și se făceau cu mari greutăți, bieții locuitori, băntuiți de lipsuri, erau nevoiți să mănânce buruieni, roade sălbatice sau coaja unui copac măcinată. Regele, îndurerat de plânsetele bieților înfometați, făgădui un premiu celui ce va găsi altceva de hrană în loc de pâine.

Franța avea un învățat cu numele Parmentier. Mișcat de suferințele populației, el se puse pe cercetat. Luă la rând toate plantele răbdătoare de secetă. Pe vremea aceea, cartoful adus din America era cultivat pentru nutrețul vitelor. Parmentier îl găsi că e hrănitor și nu e nicio otravă în „mărul veninos din pământ”, cum îi ziceau țăranii. Și a început să răspândească sfaturile în populația flămândă, să mănânce cartofi. „Vecinii nostri, englezi, mănâncă cartofii și-i laudă. Noi, francezii, o ținem într-una că au venin”, zicea el, bine încredințat că numai această plantă va mântui Franța de foamete.

De la vorbă, a trecut la faptă. Lângă Paris era un loc nisipos, unde nu creștea niciun fel de semănătură. El ceru regelui ogorul cel sterp ca să-l cultive cu cartofi. Cartofii au crescut de minune în nisipiștea din preajma Parisului. Parmentier era foarte mulțumit că noaptea, țăranii flămânzi veneau și scormoneau în pământ, ca să fure cartofi pe care-i fierbeau sau îi coceau în foc. Când lanul înflori, duse buchete cu flori regelui, reginei și curtenilor.

Regina își prinse buchetul cu flori de cartofi în piept. Curtea regală și toate cucoanele Parisului au făcut la fel. Parmentier pregăti un ospăț numai cu mâncăruri gătite din cartofi si pofti pe miniștri și pe domnii de la curtea regelui. Toți mesenii au fost multumiți de gustul minunat al cartofilor și s-au prins să îi cultive la moșiile lor. Țăranii au cerut și ei sămânță să cultive cartofi pentru mâncare. Și așa s-a întins în toată țara.

De atunci n-a mai fost foamete în Franța. Pentru a-i mulțumi lui Parmentier, care a izbăvit poporul de foamete cultivând cartofi, i s-a ridicat o statuie chiar pe locul nisipos și sterp de data asta, de unde a pornit pilda sa.

Tot foametea, una după alta, i-a silit pe germani și pe ruși să mănânce din „perele veninoase” și să scape de nevoie. Și așa s-au răspândit cartofii în toată Europa. Lipsa și nevoia au fost și sunt cea mai bună învățătură de minte!’’

În încheiere, vreau să spun ceva, copii. Îi înțelegem pe toți cei care nu și-au făcut tema pentru azi și îi lăudăm pentru că au fost harnici, ieri! Harnici la muncă, la adunatul cartofilor. Voi ați avut de desenat cartoful, dar ei au lucrat cu el.

- Daaa, doamna învățătoare!

- Așa cred și eu, copii! Ce ați reținut, din povestea citită acum?

- Am reținut că perele de pământ sau cartofii au fost trimiși din America, de către un corăbier englez.

- În jurul cărui an?

- 1600.

- Cine este cel care a descoperit America și când? Vă amintiți?

- Da, Amerigo Vespucci anunță lumii descoperirea, în anul 1490.

- Ce a greșit învățatul, căruia i-au fost trimise perele de pământ?

- Învățatul nu a știut că se consumă mogâldicile din pământ și nu fructele care au dat în copt.

- Cine va mântui, apoi, Franța de foamete?

- Cartoful.

- Cine e cel care va studia această plantă, spre a lămuri populația că nu este otrăvitoare?

- Învățatul Parmentier.

- Cum îi spuneau țăranii?

- „Mărul veninos din pământ”.

- Unde crește cartoful?

- În locurile nisipoase și sterpe.

- Cine a mai început să cultive cartofii?

- Rușii și germanii, apoi.

- Iar cea mai bună învățătură de minte este… cine?

- Lipsa și nevoia!

La sfârșitul orei, doamna învățătoare privește pe fereastră, în liniștea pauzei de 10 minute. Se întreabă: „Oare care dintre ei vor înțelege mai bine ceea ce li s-a spus la lecție? Care vor învăța mai multe despre cartof? Cei care vor scrie și desena, imaginându-și doar planta sau cei care se și murdăresc pe mâini, lucrând cu această legumă plăcută și hrănitoare?

Iar seara vor adormi frânți de atâta alergătură, după cartofi, pe terenul cultivat de tata...?

Foto @ Maieru de altădată