Când întunericul începea să se lase peste sat, bunica aprindea lampa. Își lua fusul, furca și caierul cu lână, și o înfingea în scăunelul mic, cu gaură în mijloc. Își ținea piciorul pe el, sprijinindu-l. Poalele crețe îi ajungeau până jos, iar șorțul pus dinainte era plin de scame ce cădeau din lâna toarsă.

Din firul subțire de lână, bunica împletea apoi ciorapi pentru toți ai casei. Începea cu nepoții. Ștricălea. Fete sau băieți, la începutul iernii, fiecare avea câte o pereche. Bunica se îngrijea de ei. Totdeauna începea cu nepoții mari, cei care erau soldați, și cărora le vopsea ciorapii cu frunză de nuc. Ieșea o culoare verde - muștarie.

În cameră, nepoțica o însoțea cu privirea sau cu… lucrul. Depăna și ea sculul de lână luat de pe rășchitor și pus pe vârtelniță. Făcea niște gheme mici, cât să le poată ține în mână. În timp ce lucra, o ruga pe bunica:

- Bunăăă, îmi mai spui, te rog, Povestea Cucului?

- Da, Măriuță, ascultă numa: „Se spune că cucul cântă numa până în ziua de Sân-Petru și ia de ce: Povestea o știu și eu de la mămuca mea și se zice că demult de tot, când Dumnezeu umbla cu Sân' Petru pe pământ, într-o zi de vară, când soarele ardea să frigă pământul, s-au oprit ei să se odihnească într-o vale plină de verdeață și de pomi roditori.

Și, fiind amiază, au ospătat cum trebuie și după aceea s-au întins pe iarbă, la umbra unui copac. Stând ei așa, aud o pasăre cântând deasupra lor în pomul cel stufos. Era un cuc, care stătea sus pe o rămurică și cânta de mama focului.

În cântecele lui, adoarme și Dumnezeu și Sfântul Petru. Cucul însă viclean, după ce îi vede adormiți, se coborî jos și se apropie de Sfântul Petru și-i fură de la brâu cheile raiului. Apoi se ascunde într-un cireș plin de cireșe coapte, de-ți lăsa gura apă. Și stă el ascuns acolo până ce se sculară sfinții.

Când luă seama Sân-Petru că-i lipsesc cheile raiului, se mânie și începu a le căuta prin iarbă. Dumnezeu însă, care le știe pe toate, află pe hoț și, făcând un semn în văzduh, cheile raiului pică la rădăcina cireșului, iar cucul zbură cu o cireașă în cioc.

- Iată, hoțul! zise Dumnezeu, arătând cucul care zbura spre pădure.

Ce s-a întâmplat? Cucul vede cireșele coapte și îl apucă pofta să mănânce. Când Dumnezeu făcu semnul în văzduh, cucul desface ciocul să fure o cireașă. Atunci cheile îi scapă din cioc și luând cireașa, zboară de teamă să nu-l prindă. Sfântul Petru se duse și-și luă cheile și în mânia lui blestemă pasărea ca să-i pice limba și să nu mai cânte.

Tatăl Ceresc însă zice «Să nu-i cadă limba, dar în fiecare an, când va mânca cireașa, să răgușească și să cânte răgușit până în ziua de Sân' Petru, dar din ziua aceea să nu mai cânte...»

Și, de atunci, draga bunicii, cucul răgușește când se coc cireșele și din ziua de Sân' Petru nu mai cântă. Iar văii i-a rămas și azi numele de Valea Cucului. Dumnezeu este mai milostiv decât toți! Să nu uiți, Mariuță! Am să-ți mai spun și alte povești, pe care și mie mi le-o spus mămuca mea și pe care le-a auzit și ea de la mămuca ei... ”

Foto @ cluj.com