Azi, după o vreme de ploaie cu tunete și fulgere, curentul electric a fost întrerupt. Desigur, un deranjament, pe stâlp. În casă, întuneric. Pe pat, nepoata își face loc în brațele bunicii, căutându-și cuibușorul. Parcă așteaptă ceva. Bunica știe și o înțelege. Fetița stă cu genunchii adunați la piept, prinși între brațele ei mici, dar cu spatele rezemat de pieptul bunicii.

- Bica, te rooog, îmi spui o poveste? Una mai frumoasă decât toaaate. Te rooog!

- Daaa, numai dacă îmi spui și tu una. Din cele pe care ți le-a citit doamna învățătoare, la școală.

- Bine, începe tu, te rog! Apoi îți spun și eu… Pe rând. Vrei, Bica?

- Da! Ascult!

Miruna începe: „A fost odată un moș și o babă. Atât erau de săraci, că n-aveau după ce bea apă. Copii nu aveau și trăiau numai din meseria de pescar a moșului. Era pescar iscusit, om cu inimă bună, milos față de orice suflet necăjit. Trăiau într-un bordei dărăpănat, iar baba lui torcea pe prispă, așteptându-l să se întoarcă acasă.” Acuma, spune tu, Bica! 

Bunica încerca să se exprime corect, precum fetița. Aceasta o imita pe doamna învățătoare, reproducând, în gând, povestea.

- „A fost odată, o familie săracă-săracă, ce trăia într-o căsuță, sub păduricea de brazi, pe coasta satului. Cei cinci copii ai familiei stăteau mai mult cu mama lor, că tatăl lor era mereu plecat să muncească pe șantiere, alături de alți oameni din sat. Lucrau la un patron din satul acela, dus și el prin țară, de ani mulți. Cu banii trimiși acasă de către acesta, familia putea să-și împlinească nevoile, cât-de-cât.

Căsuța lor era din chirpici presați și clădiți între scândurelele de brad, iscusit zidite, ca să formeze pereții. Era acoperită cu draniță făcută de stăpânul casei, din lemn de brad uscat. Aveau două camere, o cămăruță și un târnaț îngust, din care urcai în pod. Urcai, să pui, ce? Mălaiul nu se făcea, că rămânea necopt, în toți anii. Îl culegeau verde și-l dădeau la vacă. Nutreț. Frigul și ploile reci veneau mai repede la munte, decât la șes. Iar primăvara sosea târziu. Cartoful era baza, de aceea și mămăliga o amestecau cu cartofi. Coborai trei trepte din târnaț și ajungeai în curte. În ocol, spuneau ei, la grajd, la văcuța care le dădea lapte și la cotețul porcului. Numai că porc nu puteau ține decât atunci când reușeau să cumpere porumb, ca să-l hrănească. Atunci când badea Valer le trimitea bani. Lelea Saftă, mama lor se ocupa singură de creșterea copiilor, căci bunicii lor locuiau în alt sat, unde nu puteau ajunge decât cu caii și căruța.

- Ce serviciu avea tatăl?

- Tatăl a lucrat un timp ca muncitor, pe șantier, dar în ultima vreme se angajase paznic al unui teren, care s-a vândut apoi unor alți proprietari. De fapt, povestea lui abia acum începe. Acolo l-au găsit noii stăpâni, cei care au cumpărat pământul. Acolo, într-o rulotă, locuia badea Valer, o rulotă din tablă ruginită, pe sub care mișunau șobolanii, fugăriți de cei doi câini ai lui. Geamul de aerisire al rulotei era și fereastră, iar încălzirea nu puteai înțelege cum și-o asigura. Poate, doar pe vreme de ger cumplit, reușea să-și vadă satul și copiii.

Dar nu locuia singur. Împărțea camera cu un alt angajat, care stătea cât stătea și pleca. Împărțea și legumele pe care le planta în jurul rulotei și pe care le consumau tot ei, că teren era, cât vedeai cu ochii. În acele perioade, soția lui, din satul de sub munte, cobora cu căruța până la gară, urca în tren cu copiii și călătoreau o zi întreagă, până ajungeau seara, la tatal lor.

Erau și ei răsplătiți astfel cu o excursie, în vacanța de vară. Cunoșteau locuri și oameni, se minunau de ceea ce vedeau și nu scoteau o vorbă cu oricine i-ar fi întrebat ceva. Credeai că nu știu să vorbească și se ascundeau mereu în spatele mamei, ținându-se strâns de fustele ei cele crețe. Femeia purta batic, mereu înnodat la spate, părul împletit în coc, avea ochii verzi și te analiza din cap până-n picioare, dacă intrai în vorbă cu ea. Zicea că „te prețuiește”.

Părea mereu bănuitoare, pe cineva sau ceva… Arăta mult mai în vârstă decât soțul ei și era mai puțin emancipată decât acesta. Vorba, ca și portul ei, te surprindea repede și se completa cu imaginea copiilor, speriați și mirați de tot și toate. Vorbeau puțin, ca și badea Valer, rar și apăsat. Veneau rareori în vizită, că n-aveau unde să doarmă.

Până în ziua în care noul proprietar i-a făcut propunerea de a-l angaja, cu acte în regulă, să rămână să muncească în continuare aici. Cu plată bună și cu… mila creștinească. Aceea de a nu da afară un om pe care l-au găsit aici și care-și câștiga o pâine, de pus pe masa copiilor lui. Cu atât mai mult, cu cât bunicul proprietarilor, preot recunoscut în sat, imprimase întregii familii sentimentul curat de milă și ajutor, pentru oricine. Badea Valer părea un om serios, harnic și cu bun simț, așa cum îl au mulți din cei veniți să-și câștige pâinea, în lumea largă, departe de casă.

- Păi, Bica și moșneagul din povestea mea era un om harnic și bun! Nu era lacom. Asta spunea doamna învățătoare.

- Păi, de unde știa asta?

- Păi de aceea, că într-o zi, moșneagul a pescuit un peștișor de aur, care s-a rugat de el să-l lase să se întoarcă înapoi, în marea cea albastră. În schimb, el îi va da tot ceea ce îi va cere. Moșul i-a dat drumul înapoi, în mare, fără să-i ceară ceva. „Ce? De ce să ceară? Numai pentru atât?”

- Păi, badea Valer a cerut imediat să-i aducă lângă el și familia. Toată familia. Să i-o angajeze, cu acte în regulă.

- Păi, de ce? Cum?

- Pentru că noii proprietari erau și patroni, aveau și alți angajați. Dar, mai ales, erau oameni cu sufletul mare și badea a simțit asta. Și, de ce să nu ceară? Dacă primește, bine, dacă nu...

- Și, i-a mers?

- Păi, familia domnului Lucian și a doamnei Lizy, avea acolo hectare de teren pe care urmau să-și construiască o casă. Doreau să se mute de la bloc. Și, cu roadele pământului, mai puteau să trăiască și alții. Mai ales că familia aceasta, la munte, a fost lipsită de… multe. În plus, erau angajați, cu acte în regulă.

Doamna Lizy era contabila firmei și nu se încurca în mărunțișuri. Răsplata așteptată era recunoștința și bunul simț. Domnii au început prin a le construi lor, angajaților, o căsuță, nu mică. Nu din chirpici, ci din cărămidă, acoperită cu tablă vișinie. Cu etaj, balcon, cu dormitoare, băi, bucătărie, termopane, trotuare, garduri, flori, pavaj prin curte, spații închise pentru păsări, păuni pentru decor, unelte și mașinării de lucru, moderne, din cele cu care lucra și proprietarul, în zilele de odihnă. Așa ceva nu văzuse badea Valer, decât în filme. Totul nou, totul ușor! De admirat și de… invidiat.

Condiții, haine, mâncare, medicamente… zestrea fetei celei mari, era tot ceea ce scoseseră domnii din apartament, înainte de a-l vinde. Mașina închiriată de ei a dus totul în satul de sub munte, vecin cu al lor, acolo unde fata se dusese, noră. Putea să înceapă acolo o nouă viață sau să se întoarcă și să muncească aici. Cu toții. A uitat, însă, să ceară… şomaj. A telefonat, de acolo. Cum să-l piardă? Așa, fără grad de rudenie, decât cu mărinimia și interesul de „vecinătate” al angajaților care locuiesc mai aproape decât alții, vârâți în sufletul stăpânului și dincolo de gardul acestuia.

Tot dânșii au devenit și nașii de botez ai fețitei, nepoata lui badea Valer, născută de curând. Serviciile aduse noii case erau dublate în plată și răsplată de gesturile omenoase ale proprietarului.

- Domnu', dacă te duci la oraș, nu-mi cumperi, te rog, medicamente, pentru băiet, ori pentru fată, ori pentru bunicul, ori bunica. Ți le plătesc! Să n-am eu de mărs…

Erau aduse acasă de domnul sau doamna.

- Păi, cât să-ți plătesc, domnu'?, deşi știa bine prețul, badea.

- Păi, să fiți sănătoși! Cu toții! Îmi plătești data viitoare! Las'!

- Le era bine aici, la domni!, completează Miruna, nepoata. Se vede că aceștia erau oameni buni la suflet, Bica!

- Tare buni! Taaare! Dar, moșul tău, ce-a făcut?

- Moșul a ajuns acasă și i-a povestit babei întâmplarea cu peștișorul cel de aur... Că era de aur și-avea glas de om. Aceasta a tăcut un timp, apoi s-a năpustit asupra moșului, cu vorbe de ocară:

- Cum, nătărăule! Ești prost de dai în gropi! Tu nu vezi că a noastră covată-i spartă? N-ai putut să ceri una nouă?

S-a dus moșneagul înapoi, la peștișor și a cerut o covată nouă, spunând că l-a certat baba. Peștișorul l-a mângâiat cu vorba și i-a spus să se întoarcă acasă, că o să găsescă o covată nouă, afară, pe prispă. Dar, badea Valer?

- Păi, bădea Valer a cerut salarii mai mari, că nu se ajung cu banii, a cerut plata șomajului pentru copiii măricei, când plecau în străinătate, la muncă, pe anumite perioade ale anului. A cerut ca profesoara care-i dădea meditații fetiței patronului, să o pregătească și pe fetița lui, cea mică. A cerut ca mașina cea veche, dar în stare foarte bună, a domnului, să i-o vândă lui, pentru băiatul cel mare. Prețul a fost, mai mult decât… mulțumitor.

Toate au fost așa. Sincere și curate ca și oricare sfat, oferit familiei angajaților. Sau, atenționarea că aceștia greșesc, uneori. Însă, nu întotdeauna erau primite. Dar, domnii vedeau neascultarea lor precum și încăpățânarea de a nu ieși din tiparele mentalitații cu care veniseră cu toții și care aveau să-i ducă ușor la… pierzanie.

Da, cu generozitate și cu bani puțini, mașina i-a fost vândută băiatului cel mare al lui badea Valer. Băiatul era fecior de însurat acum și ieșea noaptea, precum acolo, în satul lui de munte… pe furiș. Numai că, nu pe jos, ci la volanul mașinii. Nimeni nu a știut cum a intrat cu ea în „ghearele morții”, de unde nimeni nu l-a putut salva.

L-au adus acasă în sicriu și l-au îngropat acolo, departe de satul lor, departe de neamurile și prietenii lui. În pământ străin, în cimitirul din capătul satului. Sicriul era plin cu un bărbat cât bradul, ce zâmbea, parcă, încrezător în ceea ce avea să urmeze. Se înșela, însă…

Nici zăpada ce pica din cer, ca aruncată cu lopata, n-a vrut să-l lase să plece pe acest drum fără de sfârșit, pornit pe aleile ce acum le curăța tot domnul, că familia mortului se îngrijea de durerea ce-i sfâșia sufletul. Iar domnul se lupta cu zăpada, că altceva n-a putut… opri. Și a încercat.

Rugăciunile de la capul mortului, n-au avut putere, parcă, să oprescă din necazurile ce au început să se reverse, tot mai mult, de aici înainte, peste cei ai casei. Multe, atât de multe… Mărunte și grele, venite ca o avalanșă cu care se luptau, cu toții.

Perioada ce a urmat era tot mai grea. Suferința din sufletul lor i-a transformat în pietre, în bolovani grei care se izbeau în oricine, iar această joacă era preocuparea lor, de zi cu zi. Cereau și primeau orice. Familia domnului era mereu cu fața înspre ei. Mila și înțelegerea, amestecate, de la o vreme, cu stupefacția se băteau cap în cap, fără a lăsa loc de pătrundere în sufletele și-n mintea bieților oameni.

Ce să facă? Domnii au plătit alți lucrători care să împlinească vremelnic, nevoile casei, livezii și grădinii, așteptând revenirea familiei din supărare. Dar, lucrul era prea greu! Orice fel de lucru…! Orișicare, orișicând, iar rugămintea domnului era interpretată ca o poruncă sau un deranj. Săgețile din privirea lor te făceau să crezi că urăsc totul. Tot ce-i în jur. Că ceilalți au și ei nu, că lor li s-a luat și altora, ba. Că, pentru asta, altcineva e vinovat. Dimpotrivă, alții au atâta bine! Altcineva și nicidecum, ei.

Era clar, ceva se întâmpla în mintea lor și șansa să-și revină cumva din starea asta era atât de mică! Se certau între ei și nimic nu avea rost… În sufletul lor era o răscoală împotriva a tot și toate, refuzau orice, folosind mereu expresia „Am uitat!”. Au uitat și nu înțelegeau efortul tuturor de a-i ajuta. Totul era prea puțin, iar ceea ce ei ofereau, era foarte mult! Dintr-o dată, totul părea atât de greu.

Lelea a uitat și să frământe pâinea, și să mulgă văcuța Holstein, cumpărată cu bani mulți, adusă de departe, că laptele e prea mult, că nu mai știa să facă brânza. De aceea, stăpânii au vândut-o. Uitase lelea și să coacă vinete, pe grătar, ca înainte, uita și să dea cu mătura, uita… uita și punea vina pe unii și pe alții. În locul florilor, de anul trecut, acum, pe langă gard au crescut buruieni.

- Cum, a zis doamna că nu mai trebuie! Să nu mai fac! Cine-mi poruncește?

Domnii se întrebau mirați, ce se întâmplă? Sau, mereu răspundea revoltată, folosind cuvântul „Amu'?”. De ce amu’? Ea și nu numai ea. Nimic nu mai trebuia să facă acum. Înainte știau, înțelegeau singuri... Acum, tulburarea le-a cuprins nu doar sufletul. Ci și mintea le-o întuneca, puternic!

- Păi, așa a făcut și baba din povestea mea, Bica! Auzi ce a făcut? L-a tot trimis pe moș să-i ceară peștișorului ce-i dorea ei, inimioara: o casă, apoi un conac, slujitori, a vrut să fie boieroaică, apoi împărăteasă, iar moșul să-i fie smerită slugă. Dacă acesta se împotrivea, era dat afară pe scări, la porunca împărătesei, lovit și amenințat cu sulița de către străjeri.

- Așa-i, că de toate i-a dat lui peștișorul. Era bun la suflet, avea de unde, dar înțelegea lăcomia și nemulțumirea babei. Să vedem, până unde va ajunge ea! S-ar putea, însă, să piardă totul. Atât de ușor! Se mai întâmplă așa, draga bunicii. Ai auzit?

Așteptând răspunsul, bunica vede cum fetița își scapă capul, ușor, pe brațul ei și adoarme, un somn adânc, visând la peșțisor, la babă, la moșneag și la familia lui badea Valer. Bunica o așează ușor pe pernă și o învelește apoi, cu păturica ei dragă.

Când se va trezi, vor continua povestea...

Foto - Maieru ca altădată