- Auzi, mătușă Anuță, cum era mai demult, când umblai dumneata la colindat? Mai știi?

- Auzi, eram copii și așteptam Crăciunul, cu atâta drag! În ajun, ne îmbrăcam cu ce aveam – că nu puneam mare preț pe haine – și porneam la colindat. De cu seară. Da', întâi porneau feciorii, înaintea fetelor. Zicea că feciorii aduc noroc la casă și nu pagubă, asta știam. Trebuia să intre în casă înaintea fetelor. Umblam prin tăt satu', până ne săturam. Luam trăistuțele pe umăr și colindam din casă în casă. Atâta așteptam să mergem la colindat! Căpătam mere și nuci. Numai la domnu' învățător primeam cozonac. Bun! Frământat cu stafide multe, gros! La tăți ne dădea. La domnu' și la neamuri apropiate. În rest, mere și nuci.

Prindeam curaj și umblam câtu-i satu' de lung. Colindam așa: „Rătăceam printr-o grădină / Florile dalbe / Mă-ntâlneam cu o albină / Florile dalbe. / Albina strângea din flori / Ceara pentru sărbători”... Când gătam colinda, ziceam așa: Să aveți zile senine / Să le petreceți cu bine / Să aveți mare folos / De nașterea lui Hristos! Această zi sființită / Și sărbătoare mărită / Vă dorim ca să vă fie / La mulți ani, cu bucurie...!

Întâi colindam neamurile. Ajungeam la mătușa Șofronie, soră cu tata, în capătul din sus a uliței. Acolo ne întâlneam tăți nepoții. Și ea avea copii de vârsta noastră. Vreo șase. Doi erau mai mici. Dacă se întâmpla să se culce, că era poarta închisă, săream gardul și tăt intram. Era mai zgârcitucă, săraca! Numai nouă ne dădea colac. Bun colac frământa! Cu anison din grădină, pus în aluat, cu nucă groasă. Atâta era de bun…! Ne îmbdie așa:

- Luați, mâncați, că și așa, l-am tăiat cam gros!

Noi râdeam, da' mâncam cu mare poftă!

- Spune-ne, mătușa Șofronie, unde ți-s aeștia doi, mai mici? Pe unde umblă a colinda?? N-ai mai pățât iară, ca anii trecuți?

- Da, ce-o pățit, mătușă, că eu unul, n-am auzit! Povestește-mi!, întreabă un văr de al meu. Nu știa ce ispravă au reușit să facă cei doi cilezi ai mătușii.

- Păi, s-o pornit aeștia doi mai mici, la colindat, amândoi, de cu seară. Cel mic de 4-5 ani, celălalt, mai mărișor… Ș-o luat cușmele cele mari, rămase de la Dumitru și Ștefan, sumanurile de lână, opicile, și ele mari, umplute cu paie și o pornit a colinda. Ia, ce colindau: Bade, gazdă, hodinești, / Ori numa' ne amăgești? / Oaspeți nu primești / Numa' te posomorăști / Nașterea cu bine! / De cu seară am plecat / Îndată ce o-nserat. / Noi veneam mai de demult / Dară nu ne-am priceput / Nașterea cu bine! / De bine și sănătate / Dumnezeu vă facă parte / Să aveți zile senine / Să le petreceți prin bine / Să aveți mare folos / De nașterea lui Hristos / Noi vă zicem să trăiți / Întru mulți ani, fericiți!

O colindat ei ce o colindat, până o ieșit din sat afară, prin susul uliții. Unul, mai mic, altul mai mare. Am fost cândva cu ei, la fân, prin locurile acelea, da' nu erau umblați singuri. Știau că mai sunt case… nu aproape. Numa' urme de sanie. Câteva… Cu picioarele călcau omătul, trăistuțele le băteau de șold, peste sumanul de lână, nasul le era roșu și, de la o vreme o-nceput a obosi. Celui mai mic îi era frig! Scâncea, da' înapoi, cum să întoarne? Erau tăt mai departe de sat, prin frig și pustușag, ca două umbre negre. Anchidim, cel mare, i-o legat mânecile lungi, una de alta, ca să îi cie cald. Cel mic era ca sloiul…

- Ți-i foame, Irimie?

- Îhî! Lasă, că pe cân' om ajunge, om ruga pe careva să ne găzduiască. Da… trebe să colinzi tare! Să se audă! Bine? N-ai uitat colinda?

- Nu, n-am uitat!

Se mai opreau când și când și se uitau după ceva lumini, pe la ferestre. Nimic. Întuneric. Drumul trecea pe la o margine de pădure. Noapte. Liniște. Câte o cioară mai croncănea a pustiu. Nici singurătatea, nici frica nu le dădea curaj. Da' ce să facă? Era mai lung drumul înapoi decât înainte. Le era frică să se uite în urmă sau să scoată vreun sunet pentru că aici glasul răsuna alt fel și li se oprea apoi în gât. Așa li se părea. Aproape ca le-au amorțit mâinile și picioarele.

- Badeee, nu se vede satul! Ce facem? întreabă cel mic, scâncind, pe fratele mai mare. Nu-i spunea pe nume. „Bade” însemna apărare și siguranță, în preajma lui Anchidim. Așa–i că ajungem, bădiucule?

- Da! Om vedea luminile, îndată! Nu-ți fie frică! Ne-om încălzi, ne-or da de mâncare, numa' să colinzi tare!

- Dacă vin lupii la noi?

- Ne-om ruga lui Dumnezeu și nu ne-a lăsa! Om scăpa! Nu-ți fie frică!

Cuvântul Dumnezeu, aicea, în singurătate, suna parcă, altfel. Abia într-un târziu o început a vedea luminile caselor, ca niște stele coborâte pe pământ. Dintr-o dată, li se părea că și gerul s-a înmuiat. O-nceput să capete curaj. Curaj cât să intre în curtea omului, fără frică de câinele care lătra, strășnicit.

Ușa casei se deschise și omul, în capul gol ieșe din spatele obloanelor și îi întrebă: Colindători? Amu', spre dimineață? Da' de unde sunteți voi, că nu sânteți din sat, de aicea. Așa-i? Nu vă cunosc!

- Poi, da...!

- No, intrați numa' în casă, că sunteți sloiuri de gheță, nu alta!

Copiii o intrat, scuturându-și opincile înghețate, de pragul casei.

- Da, cum de v-ați pornit, noaptea, în sat străin? Sânguri? A cui sânteți? Știu căsănii voștri până unde ați ajuns la colindat?

- Apoi, ne-am pornit noi doi… N-am știut…!

- Nu v-o fost frică de lupi? Mai umblă… Doamne ferește! Ia, dezbrăcați-vă de haine și haidați să mâncati cu noi. O ieșit stelele și om pune pe masă ce ne-o dat Dumnezeu! Îi de unde să vă săturaţi și voi! Haidați, că ia, mămăliga-i caldă! Până așază leli-ta Nastasâia, mâncarea pe masă, colindați-ne!

Copiii o-nceput să prindă putere. Colinda lor suna atâta de frumos și toți ai casei o ascultau cu mâinile împreunate. Ca într-o rugăciune. Soacra bărbatului îl ținea în brațe pe cel mic, coborât de după cuptor. Era îmbrăcat într-o cămășucă de cânepă, lungă, până peste genunchi. Picioarele-i goale atârnau peste genunchii bunicii.

S-au așezat cu toții, la masă. Roată. Pe lăițări și pe scăunele cu trei picioare. O cruce mare, înainte de a lua prima îmbucătură și o bucurie străbate încăperea. Postul a trecut… Dumnezeu s-a îndurat de toți. Anchidim și Irimie mestecă în tăcere. Acum e bine! Li-i cald și bine…

- Nooo, știți ce m-am gândit eu, mă copii, spuse omul, când masa era pe gătănie. Eu zic așa: Dați-vă jos sumanele din spate și descălțați-vă! Suiți-vă pe cuptor și încălziți-vă. Ia, acolo este loc de dormit pentru amândoi! N-aveți cum să vă întoarceți acuma acasă! Mai îi un pic până dimineață! Atuncea, prind caii la sanie și vă duc eu înapoi acasă, la tatăl vostru, că-l cunosc! Am lucrat în Bucin, la pădure, cu el. Pe Ionică al nostru, l-om culca în pat și voi vi-ți încălzi, sus, pe cuptor. Este bugăt loc pentru amândoi!

În scurt timp, Anchidim si Irimie adorm, visând la drumul lor, singuri și înfrigurați, pe la o margine de pădure. În noaptea sfântă, de Crăciun… În urechi le mai răsuna încă, croncănitul ciorilor flămânde, dar și colinda Trei crai de la Răsărit / Cu steaua-au călătorit…