Caldură. Soare. Bazin. Piscină. Șezlonguri. Servicii. Curățenie. Relaxare. Nimic mai mult, nu vrei. Nu ai motive de nemulțumire. Înăuntru, bazine cu apă caldă, dușuri, saună, aerosoli. Afară, piscine cu apă rece, limpede și curată.

Bucuria copiilor și părinților acestora. Aglomerație… puțină. Cu toții se bucurau de același beneficiu: apele curate, sărate, căutate ca leac pentru durerile oaselor, de peste an.

- Doamne, nu mi-am mai putut dezdoi degetele, doamnă! Amu', ia… îi mai bine…

Cei intrați deja în apă îi priveau atenți pe cei ce-și lăsau șlapii, făceau dușul obligatoriu și intrau în bazin, pe rând. Unii glumeți, puși pe șotii:

- Măăă, eu am uitat să fac duș, la intrare. N-am citit afișul. D-apoi ce, nu-s curat? Nu-s decât transpirat, atâta!, zice un tânăr, intrat în apă, până în gât.

- Taci, mă, că doară din celălalt bazin ai ieșit!, îi răspunde mama. Îți arde de glume!

- Da, bine, mamă, da' baba aceea, la cei 90 de ani, la ce s-o cremuit atâta, înainte să intre în bazin? Îi lucru bun, aesta? Să-și spele crema parfumată în apă? Miroase de-ți îndoaie nasul…

Un bărbat, la 60 și… de ani, se apropie de marginea bazinului și caută.

- Eu îmi caut șlapii mei. Cineva mi i-o luat, din greșală, că erau la fel cu a' lui. Eu, cum nu văd, m-am încălțat cu aeștia, pe care i-am găsât. N-am știut de ce mi-s așa de mari! Ba, îs șî noi, pe deasupra. A' mei erau vechi, cusuți, într-un loc. Amu' îi cat… Da' cum îi apa? Vă place?

- Cum îi, cum îi? Da' cum să cie? Ca leveșa, la nuntă! Dacă-i rece, nu-i bună, dacă-i cerbinte, te frige! Ori, că are pre' mulți toșmagi.

- Da' apa asta la ce-i bună?, întrebă un tânăr ce se bălăcea de zor în apa adâncă?

- Citește acolo, pe părete! Ce-i sigur îi că aicea nu te umpli de reumă, dacă stai laolaltă cu bătrânii!

- Din altă parte am venit. Aici n-am mai fost. Ce să fac? Eu îs șoferu lu' mama.

- Da, da, mă copile, doară, n-oi face baie în balta din capătul grădinii! Măcar atâta! Că lucru bugăt…

Femeia se apleacă către vecina ei și o întreabă, în șoaptă:

- Ia, doamnă, asta parcă-i Paula Iacob! O știi? Gândești că mi-i tare dor de ea! Mi-era dragă, cân' o vedeam la televizor.

O altă doamnă îl întreabă la ureche pe soțul ei:

- L-ai văzut pe Bobiță din „Las Fierbinți”? Ți-l arăt eu, diseară, în serial. [Cu capul îl arată pe unul burtos, ce trecea pe acolo, plin de inele, pe toate degetele de la mână].

Aproape, o doamnă își întreabă soțul:

- Mă, da' cine te tăt sună atâta la telefon, de cân' ai vinit?

- O doamnăăă! Trebe să-i ieu lucrarea! Mă așteaptă! Nu mai are răbdare...!

- Ahaaa! De bună samă! La câte doamne mai ai tu și fără nevastă-ta...! Trebe să-i iei lucrarea! Dară...! Ce lucrareee?

- Lenuțaaa! Tu, Lenuțăăă...!, strigă tare, o doamnă grasă, tunsă scurt, vopsită la păr în culoarea „vișină–putredă”. Venea, strigând și înotând, din celălalt capăt de bazin.

- Iaaa, te sună telefonu'! L-ai lăsat sus, pe marginea bazinului. Cine te tăt sună atâta, tu, femeie?

- Cine, cine? Doară, amantu'! N-ai știut? Că bărbatu' mi-i afară...

- Vai, tună-l, Doamne! Lenuța se apropie de Raveca, înotând vânjos, încercând să ajungă la telefon.

Grăsuță bine, roșie la față, gălăgioasă, veselă și povestitoare, te făcea să întorci capul după ea și să o cauți cu privirea. Să râzi, apoi, din toată inima.

- Ieșâm afară, Lenuță?

- Ieşâm, dară! Bem un ginars bun, mâncăm o slană cu ceapă și cu pită... ne uspătam! D-apăi, ce? De unde tensiune? D-apăi, n-o fo' bine înainte? Spune tu! Trăieu oamenii 103 ani, ca baba ceia din vecini, de la mama. Ginere-su, beteag, pe pat, fata tot aşa... și ea, stă pe bancă șî face cu mâna, ca Ceaușescu. Stă pe bancă, la umbră, că amu', nici femeile bătrâne nu mai lucră. Cât stau în casă, să uită la televizor, la telenovele. Da, da, tu, Ravecă! Doară, știi și tu!

Să vezi, tu, Ravecă, nu demult m-am dus cu fata me la o pretenă de-a ei, într-un sat de munte. La țară, cum zicem noi. Erau Zilele comunei aceleia și Hramu bisericii și, tăte... Am cumpărat și noi una alta, că nu m-am dus cu mâna goală. Când am ajuns acolo, femeia, bunica fetii, o copt un cuptior de pită, ia așe de groasă, cât un lat de palmă, o făcut sarmale buneee, așe, cât pumnu' de mari, certe în oala de lut, pe plită. Tulai, Doamne, câte am mâncat! Nu mi-o trebuit franzelă cumpărată, nimica. Atâta ptită am mâncat, vai, de mine! Abde aștept să mă ceme cineva la un mort, la țară. Și întreb, de prima dată:

- Da' cine face mâncarea, tăt Cateringu'? Dacă da, nu mă duc! Nu, nu-s bune găluștele din caserolă! Nu! Alea, certe în oală șî băgate în cuptor, cu strat de tărâțe, peste fruze, deasupra. Elea-s sarmale!

- No, io una, nu-s de acord să dai de mâncare, după mort. Nu! Da' ce-i aceia? Îi nuntă, să pună bânuțu' aicea, pe blidișăl? Eu i-am spus la bărbatu-meu, așa: „Dacă tu mori primu', să știi că atâta dau după tine, o glajă de ginars „cu gropari, cu tăt”. Restu', La revedere! Da' ce-i asta? Hai acasă la mine, că ți-oi da de băut și de mâncat, cât vrei!

Așa completează o doamnă ce aude și ea povestea.

- Telefonu'! Telefonu', Lenuțăăă! Tu, femeie, iară te sună!

- Da', bine face! Mă sună de parcă-s la servici'. Eu, una, nice noaptea nu-l opresc. Îl pun la cap, să îl aud. Ia, ce-am pățât, într-o noapte: M-o sunat o vecină, de vreo cinci ori. No', răspund, ce-oi face? M-o cemat să o duc pe o mătușă de-a me', la spital, că n-ave' cine. M-am dus, am dus-o, am umblat, am făcut ce-o trăbuit. Când am ajuns, am sunat-o pe fata ei, de departe. Să-i spun. De 20 de ori am sunat-o, da' nu mi-o răspuns. N-o auzât telefonu'. Era noapte. Dimineața, în ceva vreme, îmi răspunde:

- Ce-ai pățât?

- Eu, nimica. Mă-ta o murit, astă-noapte, cân' te-am tăt sunat. Hai, că-i la Morgă.

- Vai, vai, de mine! Vin! Vin, repede!

- Amu', poţi veni, după ce m-ai trezât pe mine. Îhîîî! Păi, da...

Ia și mama îmi spune:

- După mine, să dați masă! Am lucrat, o viață! Batăr, atâta!

- Îhîîî! De unde? Ia, după dumneata, mai așteaptă încă cinci. Îi vezi? Hai, Raveca, hai, afară!

Nu trece mult și prin ușa larg deschisă, o vezi pe Lenuța, trecând în costum de baie și ducând în mână două halbe mari. Se așază lângă Raveca și încep să-și închine, una alteia. N-aveai de unde să știi că cei doi bărbăți care ocupau șezlongurile de aproape sunt sau nu bărbații lor. Nici nu te întrebai, măcar. Ele erau la masă și se simțeau... relax.

Alături de ele, un bătrânel cu pălărie și sacoșă din rafie, albastră, scotocea de zor prin ea, căutând ceva. Începea să se agite. Dar, nuuuu.

- Aaa... icea-i telefonu'! M-am spăriet!

Scoate dintre haine un telefon scump, modern și începe să-l butoneze.

- Văd că te pricepi, nene! zice Raveca, de la masă.

- Știiiiu, multeeee! Știu să intru pe jocuri. Amu', știu și să intru pe internet. De la o vreme... Baba me' zice că de la ciupercile acelea otrăvite, mi se trage... Mai ales că mai intru și pe altceva, cu telefonul...

- Da' ce ciuperci, moșule?

- Am jucat cărți cu un pretin de-a' meu, într-o sară și m-o cemat să mânc ciuperci cu el. Atunci le-o adus, din pădure. N-am mâncat, că nu mi-o fo' foame. Atâta noroc... A doua zi, pretinu' meu o fo' mort. Nu l-o mai putut salva. Baba me' zâce că de la ciupercile acelea mi se trage... cu telefonul.

O pereche de oameni, deloc tineri, roșii la față din cauza căldurii, se priveau frumos unul pe altul:

- Hai, dragă, acasă! Am să-ți fac acolo un bazin, în fundul grădinii. Un bazin cu apă caldă. Și pun în el vreo cinci roabe de sare.

- Ai zis, mai devreme, că în garaj.

- Da, da, da îți aduc și unul negru, ca să te ungă cu cremă.

Atenți la replica femeii, unii nu observă că în bazin se formase o roată de mâini și corpuri, în jurul Lenuței, care terminase de băut berea și intrase în apă, la cei care o cunoșteau și o așteptau cu drag, să-i asculte vorbele. Fără să o cunoască, măcar....

Nu mult înaintea ei intrase o femeie tânără, frumoasă, puțin spus. Avea 20 și ceva de ani. Venea târându-și corpul greu, rezemată în cârje speciale. Îi lipseau picioarele. Intra cu greu, în apă. Cunoștea locul și făcea mișcări sigure. Priveai și te treceau fiorii. Îi vedeai chipul vesel, zâmbind larg și... te cutremurai. Atâta liniște! Atâta împăcare!

- Cum? Doamne, cum se poate, asta? Vedeți? Nu suntem vrednici să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru tot! Vezi, doamnă, aesta-i năcaz! Să ne ferească Dumnezeu!

În urma ei, venea mama fetei.

- Stau prin preajmă, să o ajut. Mă tem...!

Ajunsă în bazin, roata de brațe, strânse în jurul Lenuței, au cuprins-o repede pe fată. O țineau sprijinită, ajutând-o să plutească. Ca și cum nimeni nu-i observa handicapul. Ca și cum zâmbetul acela larg al ei ar fi șters o oglindă stropită cu noroi. Noroi sau vopsea. Oglinda trebuia ștearsă! Nimeni nu făcea un gest că vede durerea. O vede și o simte. Ea era ascunsă în sufletul fiecăruia.

Cu inima alături de tânără, dar cu atenția îndreptată către Lenuța, cu toții se prefăceau că lumea-i atât de fericită și veselă! Curată la suflet și fără necazuri... Nimeni nu se uită spre fată. Era un fel de a o menaja. Încerca să-și ascundă tristețea.

Lenuța veselă și fata infirmă înotau în apa sărată a aceluiași bazin. Iar cei de alături se prefăceau, zâmbind, căutând o Lenuță rebelă, aici. Aici, acum și nicăieri...