Concediul este visul oricărui tânăr, după un an de muncă și trudă. Nu-i de mirare că se gândește deja la cel care urmează, imediat ce se întoarce din cel de… acum. Cine nu știe că după un concediu, ar fi binevenit un… altul? De aceea, o mare grijă este cea a cumpărării de noi bilete, la un preț bun, cu muuulte luni înainte. La avion.

Își rezervă camere la hotel, închiriază mașină etc. Și prețul e bun și siguranța e mare și împlinirea, la fel! Bagaje, prieteni, veselie, tinerețe, drum. Într-o singură zi, poți străbate atâta distanță!

Ape, munți, păduri, drumuri, poduri, autostrăzi. Locuri minunate pe care le admiri, fie de pe lângă aripa avionului, fie din mașina închiriată să te ducă la destinație.

Peste tot, oameni, locuri, acel ceva pe care îl vezi doar în fotografii. Spre seară, ajungi la locul de destinație. Te conduce GPS-ul, ca un prieten neobosit, sigur pe el, mai mult decât oricare alt ghid. O intersecție de drumuri, o săgeată indicatoare. Spre locul de vis, văzut în fotografiile frumoase, făcute ziua.

E noapte deja și aici noaptea ai impresia că te îndrepți spre nicăieri și că te afunzi tot mai tare într-un fel de… pădurice! De ce? Nu-ți prea dădeai seama. Știai că ești pe malul mării, vedeai nisip, în stânga auzeai marea. Altceva, nimic. Lumini, nu multe, atâtea câte trebuie. Copaci strâmbi, unii atât de înalți, pe lângă care parcă a măturat cineva. Asfalt, gard, poartă, palmieri, cactuși, flori.

Altceva. Da! Altceva!

Poarta se deschide doar cu telecomandă și cod. După ce ai intrat la recepție, faci ceea ce trebuie ca să fii primit, ca și om al casei. Politețe, așteptare, liniște, zâmbete, bună primire.

Ce să reproșezi? Cui?

Și musafirii și gazdele încearcă să găsească câte un cuvânt cunoscut, stâlcit sau chinuit, ca să se înțeleagă. Până când își dau seama cu toții că limba engleză e cea mai sigură cale de dialog.

Obosiți, cu cheile în mână, pășind printre alei și plante ciudate, văzute doar la televizor sau la florărie, musafirii se îndreaptă spre una dintre vilele cu etaj și piscină, din dreapta aleii. Aceea fusese aleasă și închiriată, plătită de cele patru familii de tineri care vor locui la parter și etaj, în concediul acesta de vis. Doar ei și nimeni altcineva.

- Uauuu! Ce frumusețe! Nu, nu pot să cred! E ceva de vis! Nu mi-am imaaaginat! Parcă îmi trece toată oboseala drumului! Îmi vine să plec și să cutreier locul! Uite! Piscina! Ce frumos! Și marea! O auzi? Putem să mergem până la localul acela! Vedeți lumina? Se aude muzica… Haideți, să mergem să mâncăm ceva, apoi ne odihnim!

Căzând parcă de pe picioare, cu ochii aproape lipiți de somn și oboseală, musafirii locului încântați de atâta frumusețe, mai poposesc puțin pe terasa localului. La ora aceea târzie, lumea dansa. Era o zi de sâmbătă, un sfârșit de săptămână, ai fi zis, însă toate mesele erau ocupate. Pe ringul de dans din mijlocul terasei se dansa. Perechi-perechi, oameni de toate vârstele, fără să îi intereseze neapărat ținuta sau mișcările, dansau fericiți, bucurându-se de muzică și… viață.

Da, bucuria de a trăi se vedea pe chipul lor. Nu îi interesa ce face cel de alături, cum se mișcă, cum privește sau ascultă! Fiecare trăia doar pentru el! Acel altceva sărea în ochi! Simțeai pulsul vieții și fericirea momentului. O adevărată lecție de viață! O lecție adevărată!

Iar tinerii musafiri, împart nu doar mâncarea adusă pe tăvi mari, ci și încântarea. Aceea a începutului de concediu! Somnul nu vine greu. În vila cu etaj, împrejmuită cu gard metalic înalt, în care poarta se deschide numai cu telecomanda, cu piscină proprie, având acces doar ei, cele patru familii, totul se desfășoară normal.

Fericire, încântare, zâmbet. În tot ceea ce ți s-a oferit privirii, încă de a doua zi. Totul era mai strălucitor, aici, la acest capăt de lume! Sau început? Nimeni nu te deranja, în preajmă. De peste gard, dinspre mare, răzbătea doar muzica și limba altor nații, neînțelese. Câinele zărit aseară, în lanț, la parcarea din spatele clădirii, lipsea acum.

Valurile loveau țărmul, iar singurii pași ce făceau legătura cu recepția erau ai unui singur angajat. Unul… puțin cam ciudat… La chip, la felul cum privea, la gesturi… Își făcea treaba printre rândurile de flori, adunând ceva de pe faleza din fața celor două vile, ducând și aducând, greblând sau măturând dintre aleile cu flori și iarbă, neobosit, de unul singur prin toată întinderea aceea.

Încerca să nu facă zgomot, nici măcar cu pașii săi. Să nu deranjeze, în niciun fel! Nu ridica privirea decât rareori și atunci ți se părea că înțelege… mult. Înțelege ceva din ceea ce vorbesc tinerii noștri. Oare? Nuuuu… Poate, e doar o părere… Își ștergeau repede din gând întrebarea, prea fericiți de tot ce era în contrast cu îndoiala.

După ce toți au servit cafeluța de dimineață și s-au salutat de pe balcon, n-a mai fost nevoie decât de un semn pentru a arăta că apa din piscină îi așteaptă deja și timp de pierdut nu mai era.

- Coborâm!, strigară cele două familii, de la etaj. Imediat! După ce fetele și-au pregătit ținuta, din ușă au mai întors o dată capul, pentru a verifica camera.

- Luăm și geanta sau numai borseta?

- Doar borseta! Pentru telefoane. Le punem pe șezlong. Închidem cu cheia. Doar suntem în curte și singura intrare este aceasta.

Fericiți, coboară treptele, trăgându-și șlapii pe treptele exterioare, ținându-se de balustrada metalică. Baie, soare, plajă… Bucurie.

Doar tânărul care făcea curat prin grădina lui din spatele vilei sau pe faleza din față, cât ținea plaja proprietarului. Acolo, doar șase oameni, așezați și ei pe șezlongurile din plastic, cu umbrelele deschise sau adunate. După preferință… Umbla continuu, având grijă să nu ridice privirea din pământ. Ca și cum s-ar fi ferit de cineva. Să nu-i citească gândurile!

Înțelegea? Ce? Cât? Oare din ce țară venea? Alură sportivă, gesturi sigure, supunere afișată… Nimic care să-ți pună vreun semn de întrebare… în spatele porții deschise doar cu… telecomanda.

Numai atunci când, la întoarcerea în cameră, privirea căzută pe masa goală, făra laptop-ul pe ea, fără geantă cu bani și acte, a înghețat clipa și gândul. Și spaima se schimbă la început în zâmbet, zâmbetul în întrebare și întrebarea în speranță.

- Cum? Nu se poate! Nu-i adevărat! Nu…! Ba da! Era adevarat, totul! Ce să facă?

- Ne întoarcem! Plecăm acasă! Atâta ne-a mai rămas: actele din borsetuța luată cu noi, la plajă. Plecăm!

- Ba, nu! Nu se pune problema!

Trei familii prietene vor fi în stare să o ajute și pe a patra. Ghinionista!

Pasul următor? Poliție, declarații, explicații. Cine să înțeleagă? De ce, într-o casă închisă, după un gard înalt, cineva putea să fie prădat? Chiar așa? Cine? Cum? Pe moment, nimeni nu și-a dat seama! Nici măcar proprietarii.

A doua zi, musafirii au aflat că angajatul cel supus și harnic, plecase, pur și simplu. El, administratorul, el, omul de bază, de care nimeni nu se îndoia. Era angajat vechi, în acest loc, căruia îi cunoștea toate intrările și ieșirile. El și doar el! El cunoștea intrarea pe geam, peste balustradă, prin fereastra deschisă, pe unde se vedea și geanta și laptop-ul. E drept, nici câinele n-ar fi lătrat un om ca el. Atunci, de ce să stea pe lanț?

Într-o engleză comună, vorbită de toți au reușit să înțeleagă că el era adevăratul faptaș. El, omul de încredere al firmei, angajatul vechi de care nimeni nu se îndoia. Găsise momentul, nimerise ținta, dar stricase concediul.

Explicații și dovezi nu avea nimeni împotriva lui. Privirea ageră, isteață, care-ți dădea de înțeles că pricepe tot și înțelege multe, nu trăda decât un singur lucru. Era de același neam cu ei, cu musafirii cazați în vilă. Ce ușor se putea înțelege totul! Peste așteptări!

Concediul a fost continuat, de toți. Au încercat să uite că prima pagina din Cartea Relaxării a fost una mototolită și murdară. Au rupt-o dintre coperte și au aruncat-o departe. A rămas însă, cotorul.

Cotorul și revolta celor de pe insula aceea, de același neam, oameni corecți, care munceau cinstit, angajați în serviciile hotelurilor și plajelor, de ani mulți. Ei erau conștienți de gravitatea situației și de renumele prost pe care-l vor avea de aici încolo, pentru că nu erau mulți și se cunoșteau între ei, de atâta vreme!

Ar fi fost în stare să-l caute, să-l găsească și să-l pedepsească ei, fără niciun ajutor. De ce să fie etichetați, cu toții, de acum înainte? Încrederea în cineva departe de casă se câștigă greu, în ani de muncă și de sudoare, dar se pierde atât de repede, fără să prinzi de veste! 

Musafirii vilei au înțeles repede asta! Purtau cu ei povara unui gând, amestecat cu rușine și mâhnire, entuziasm și tristețe, pentru acel… concediu de vis! Visul s-ar fi putut transforma în coșmar, dacă nu aveau în borsetă, loc și pentru actele cu care s-ar fi putut întoarce acasă…

Și totul i-ar fi lăsat fără cuvinte…