- Mă, să mereți și să mai viniți la Paști, după ou roșu!

Ei râd și înțeleg. Cu toții o iubesc. Își amintesc de femeia bună la suflet, care a trecut prin atâtea în viață. Numai Dumnezeu a ajutat-o și de aceea, ea nu uită asta. Nu-i duminică să n-o vezi mergând spre Casa lui Dumnezeu, cum îi zice, la rugăciune. Ca și azi.

Din urmă o ajunge Varvara, nepoata ei. E fata surorii sale mai mari și stă pe ulița de lângă moară.

- Doamne ajută, mătușa Șofronie! No, mai vii, încet-încet...?

- Mai vin, tu, copcilă, mai vin! Dacă vrei, du-te mai iute, nu sta după mine…

- Ba nu, las' că merem de-odată! Nu-i grabă! Doară, mai povestim, că și-așa nu ne-am văzut demult. Ia, amu' am putut să vin şi eu, după ce mi-am lecuit copciii! Mi-s răciți de Doamne ferește! Tăt mă duc și vin de la doftor!

- Așa-i, așa-i, copcilă dragă! Amu' așa-i, că pe vremea me… Stai să-ți spun… Nu-i crede… Nu era doftor, numa' în celălalt sat. Rar mereu oamenii la el, numa' dacă nu mai puteau răbda boala ori durerea! Dacă răceam, aduceam din pod o mână de stroh de fân, îl opăream și stăteam cu capu' acoperit deasupra aburilor ce ieșeau din el și gata. Apoi, pentru alte nevoi, mai mari, ia cum era: Cân' l-am născut pe Vartolomei, unceșu-tău, în iarna aceea, prin făurar, era un frig de crepau lemnele. O casă dinainte mare, în care nu stătea nime. Cu tății dormeam într-o sângură cameră, într-o casă, îi zâceam. Nu numa' noi! Așa stăteau tăți oamenii! Numa' aici nu erau tăte ferestrele îngețate. În rest… casă neîncălzâtă.

No, m-o luat durerile de naștere. Socrii o făcut foc în casa dinainte, să pot să nasc acolo. Nime' nu merea ca amu', la dispensar ori la spital. Nime'. La nașteri, cine cema doctoru'? Venea moașa acasă și așa nășteai. Moașa satului era pricepută! Vestită de pricepută! Atunci așa era. Și după ce nășteai, venea și te ajuta să speli copcilu' și să îl grijești. Numa' că oricât foc ai ci făcut, păreții nu să dejdețau de frig. Într-o sobă mare, de tuci, înfundai de lemne, da' tăt degeaba! Frig. Curgeau păreții. Dureri, dureri mari... 

Las' că așa să fac copciii! Cu dureri! De cân' îi lumea și pământu'! Ș-atâta am născut de greu, că după două zâle de cin, mi-o murit copcilu'. O murit când l-am născut. De atâta cin, o-nnegrit tăt și o trebuit să-l frece cu omăt pe obraz, să să albească.

Da' n-o scăpat! Atâta m-am supărat de rău! Oricât mă sileam să uit, nu vedeam decât un obrăzuc ca de păpușă, frumos… No, l-am îngropat la colțul cimitirului. L-am plâns mult! Nu m-am coborât din pat o săptămână. Multă supărare, vai de capu' meu! Dup-aceea, o venit doctoru' și știu că atâta ne-o sfădit de rău și o zâs că nu care cumva, dacă mai nasc, să nu îl cemăm!

- Măi, să nu fugiți până la mine, niciunul?! Ați lăsat-o pe femeia asta să se chinuiască atâta vreme! Putea să moară și ea, nu numa' copilu'!

Îi drept, cu al doilea copcil, n-am mai pățât așa! S-o dus iute, după doftor și l-o adus acasă. O știut ce să-mi dăie și ce să-mi facă, că n-am mai avut nicio problemă. Numa' că, ia cum era atunci! În iulie, pe vremea secerii, m-am dus și eu, cu femeile, să săcerăm grâul, la hotar. Am lucrat aplecată, tătă zâua și a doua zî, de dimineaţă, am frământat o covată de plăcinte, le-am copt, am gătat și zama, la oamenii de la câmp. Da' m-o luat durerile de naștere. Tăt mai des, tăt mai mari.

O venit moașa, bărbatu' meu l-o adus pe doctor cu o căruță, mi-o făcut o injecție și am scăpat minten. Numa' că, ia cum era atuncea! Șase săptămâni nu aveau voie femeile să iasă din ocol, până după molitvă.

- Ce-i aceea, mătușă?

- Molitva îi rugăciunea făcută femeilor după ce nășteau și numa' de atunci puteau să iasă din ocol, să scoată apă din fântână ori să iasă pe drum. Nici în biserică, cu copcilu', la botez, nu era slobod să meri! La trei săptâmâni, nănașii, cu socrii și bărbatu' o luat copcila, o dus-o la botez și eu am rămas acasă.

M-am îmbrăcat cu o bluză faină și am așteptat să o aducă de la biserică. Pe când o adus-o, copila, trudită, o adormit și n-o supt țâță deloc. Atâta lapte aveam! Din cauză că n-o supt copila, laptele mi-o împtetrit țâța și mi s-o făcut un dul mare în sân. Era laptele oprit, care o-nceput a coace țâța.

De-aici încolo, să vezi, ce năcaz, pe mine. Durere, de n-am mai știut ce să mă mai fac! În loc să mă duc la doftor, așa cum trăbuia, am stat acasă, că n-avem șase săptămâni și m-am lecuit o vreme, cu ce mi-o știut spune fiecare: gălbănuș de ou frecat cu zahăr, să ung locu', alții… să pun mâl, de la vale.

- Ce-i acela mâl, mătușă?

- Mâlul îi o pceatră moale, scoasă din apă, din vale, din drept cu Dumitru lu' Parașcița și care se sfărâma ca o pastă. No, de acela am pus, că zâcea că trage durerea și coptătura și că-i bun…! O început să-mi coacă țâța şi mai tare… Frunza de limba oii, nu mi-o luam de acolo, nice zâua, nice noaptea. Alții mi-o spus să pun rădăcină de nalbă albă, ceartă în lapte dulce ori rădăcină de Iarba lui Tatin, tăt așa, ceartă în lapte. Una pornea coptătura, alta o oprea.

Apoi, m-am dus la doftor. N-am avut ce face! Mi-o dat niște injecții direct acolo, în dulu' acela. O durere mareee, de-mi curgeau lacrimile șâroaie, pe obraz. De durere mare ce răbdam eu, da' și de supărare, pentru copcil. Cu ce s-o hrănesc? Eu, tânără, tânără…! Ea plângea de Doamne ferește! Amu', mai trebuia să mă duc și să-mi taie țâța, ca să-mi bage nu știu ce furtun.

O femeie, pe coridor, când am ieșit, tomna așa o pățât și să cânta de durere, cât putea:

- Du-te, tu, copilă, fă ce-i face, da' nu te lăsa să te taie! Eu am leșânat de durere. Nu amorțăște. Și, ia ce trag, de atâta vreme! Umblu pe la tăte ușile, la doftori!

Am venit acasă și am început a-mi face legători, așa cum am auzât de la femei. Legători, leacuri băbești, certe, cu de tăte. Din buruieni, din rădăcini și din tăt felu'. Da', de acelea scrise în cărți ori încercate pe oameni. Am făcut legătoare din sămânță de in, măcinată prin mașina de mac și ceartă în lapte dulce, făcută ca o mămăligă și pusă pe sân, peste frunza de lilion.

- Lilion, mătușă?

- Da, scumpa mea, crin îi zâceți azi. Frunză ori petală de la floare. Îi o floare de leac. Mai bună ca și coaja de ceapă. Apoi, o cert laolată, sămânță de in, cu mâzgă de soc, tămâie și sopon.

- Da' ce-i aia mâzgă de soc?

- Acela îi un miez alb, care se găsește între lemnul de soc și pieliță, coaja neagră-gri a socului, care se răzălește și se cerbe cu celelalte. Daaa', tăt n-am scăpat, că tare mare durere și coptătură aveam eu acolo. Copila-mi plângea de foame, eu nu mai știam ce să fac de durere…

Până la urmă, m-am dus și cu ea la doftor. Ce să-i dau de mâncare? Știu că i-o dat și ei lapte praf, să o hrănesc. Atunci o apărut laptele acela și copila era tare mică și nu-i puteam da lapte de la vacă. Ce să fac? Era taaare mică și eu, de tăt bolnavă. No!

- Da' dumneata ce ai făcut, mătușă?

- Păi, nu mai știam ce să fac de durere. Îmi venea să mă sui pe păreți. Nu dormeam nici noaptea, nici zâua. Știu că o trecut prin sat un cioban cu o turmă de oi și bărbatu-meu o intrat în vorbă cu el și uite ce l-o învățat! Să facă o legătoare, alta de cum am auzât noi prin sat. Una tare greu de făcut, dacă nu-i cald, să găsești șapte flori mirositoare, ceară de albine, ceapă, săpun și său de oaie.

Aceea era legătoarea cea mare pe care ciobanu' acela străin o știa de la un călugar, din munte. Până n-am pus legătoarea aceea, caldă, ca o mamăligă, pe sân, nu mi-o trecut. N-o trăbuit să taie, că am început a mă lecui. Noroc că am găsât florile. Dacă era iarnă, ce mă făcem?

No, numa' așa mi-o trecut, draga mătușii! Îți vine să crezi, ce face omu' de durere, cân' nu mai are leac la nimica? Eram în stare să pun orice, că atâta durere am tras, că m-am uscat pe picioare, de slabă și de cinuită ce eram. Amu' când aș povesti de aestea, ar sări oamenii drept în sus, să audă. Cine ar crede? Ar râde, draga mătușii. Da, nu-i de râs!

Apoi, să știi, legătorile aestea mari, din plante și fel de fel, altele din flori mirosâtoare, ori din rădăcini, orice ceaiuri, fel de fel, le știa face numa' mama preotului nostru, care le citea dintr-o carte de-a dumneaei, că la dânsa să ducea tăt satu', să-l lecuiască pe oricine era în nevoie.

Rar îl cătau pe doftor și dacă nu mai știau ce să facă, mai găsau și alte medicamente, că și așa o trăit lumea, de cân' îi! Mai prăbăleau cu ce se pricepeau. Nu, poate mai greșeau, poate nu era tătdeauna bine, da' așa era atunci! Amu', boli multe fără leac și medicamente și mai multe! Nu zâc că tâte o fost bune, da' nici rele n-o fost, tătdeauna!

Barăm nu erau atâtea boli, leacuri nu erau, ca amu… Și boli fără leac, erau puține! Răbdai ce răbdai, da' trebuia să faci ceva! Ce te-a îndrepta Cel de Sus. Astăzi numa' auzi că are rac și că-i gata de om. Îi de moarte!

- Da' la ce îi zâci rac, mătușă?

- Racu' îi canceru', draga mătușii! Nu vezi, câți oameni îs bolnavi de cancer? Să ne ferească Dumnezeu de rău, și pe noi și pe cel mai mare dușman al nostru! Bine că am ajuns în tinduța bisericii, că am apucat a-ți găta povestea! Doamne ajută-ne, Tată Ceresc! Dă-ne, Doamne, putere și sănătate, să trecem peste tăte!