- Saluuut, Nicoleta! Pe unde mai trăiești, că nu te-am văzut demult… Arăți atât de bine! Ce faci, că nu-ți arăți vârsta deloooc

Hai, povestește-mi!

- Salut! Am venit în concediu. Trăiesc în străinătate și lucrez la aceeași familie de ani mulți. Îngrijesc de cei doi copii, îi ajut  și la pregătirea temelor zilnic, mă ocup de curățenie, calc, fac cumpărături. Sunt măricei deja. Le fac baie și acum, ca atunci când erau mici. Unul are 7 ani și unul 10.

- Păi, văd că știi bine limba. O vorbești și o scrii corect, altfel n-ai putea să-i ajuți pe copii la lecții.

- Bineînțeles! Uneori mi-e greu să mă reobișnuiesc cu ceea ce-i aici, acasă. Acum mă ocup de construcția casei mele, pe care aproape o termin. Nu e mare, dar e altceva decât e apartamentul… blocul… . Am muncit din greu, dar cu folos. Acum sunt într-un moment mai greu și ar trebui să fac o alegere: să mă despart de copiii aceștia și să mă întorc în țară sau să mai rămân. Iar ei… Nu demult a murit mămica lor și nu-i pot lăsa singuri. Domnul, tatăl lor, e mai mult plecat cu serviciul, vine doar seara. Eu le-am fost  ca o mamă de mici. Mă respectă și mă iubesc. Mă ascultă și nu le place să spun că mă întorc acasă, în România.

- Nu, Nicoleta, nu pleca, te rugăm! Trebuie să îmbătrânești aici, lângă noi. Avem nevoie de tine! 

Împreună cu ei facem cumpărături, împreună facem temele, le calc hainele, îi îmbrac, le fac baie. Mama lor nu le-a făcut  niciodată de când sunt eu angajată. Și ei nu știu să aibă niciun fel de rușine față de mine. Eu i-am crescut, de mici.

Mama și tatăl lor plecau dimineața și se întorceau seara. Era programul lor de muncă, iar când avea timp liber sau venea mai devreme de la serviciu, doamna mergea la cumpărături, la coafor sau la plajă. Tot eu rămâneam cu ei. Cel mic mi-a povestit, nu demult, că și-a găsit o iubită și că atunci când e mare, se căsătorește cu ea. Ce părere ai? Eu îi ascult, că mie îmi spun fel de fel. Le spun povești seara. Apoi, îi trimit sus, în camera lor…

Sunt copii. M-am atașat de ei și mi-s tare dragi!

- Totdeauna au fost așa?

- Da, totdeauna! Mama lor avea un serviciu greu, dar bine plătit. De aceea și-a permis să mă angajeze atâția ani. Eu i-am crescut. Greu a fost la început, până am trecut testul de… încredere. E mult de atunci.

Când doamna era acasă, se implica prea puțin în educația copiilor, pot spune. Atât cât îi permitea și starea sănătății ei, de altfel. Uneori, ca să uite de boală, obișnuia să bea. Da, pe furiș, să n-o vadă domnul. De aceea, în ultima perioadă a trebuit să mă îngrijesc mai mult de copii, ca să nu sufere. Să nu vadă, să nu înțeleagă…

- Cum au depășit momentul pierderii mamei lor? 

- Destul de greu. La un moment dat, am crezut că le-a trecut supărarea, cât-de-cât… și că sunt bine. Dar, iată ce s-a întâmplat…

Într-o zi, în timp ce-și scriau temele, au început să se certe unul cu altul din cauza unui pix. Un pix destul de scump, dar nu asta era problema. De la ceartă au ajuns aproape la bătaie: cu mâinile încleștate în păr, pumni, picioare și palme date unul altuia. Până atunci nu i-am văzut făcând așa ceva. Într-un moment de disperare, pot spune, după ce nu mi-au mai ascultau nici rugămințile, nici ordinele, am pus mâna pe pix și l-am aruncat de dușumea. L-am izbit. Desigur, acesta s-a făcut bucăți –bucățele, bun de aruncat.

Cum niciodată nu m-au văzut reacționând așa, copiii au rămas încremeniți de mirare, apoi au făcut ceva de necrezut: au început să mă lovească cu pumnii și picioarele, să țipe, să urle:

- 7 Euro! Atât a costat! 7 Euro! L-ai stricat! Ce-ai făcut?

Fără să mă mai pot apăra, că și eu sunt mică de statură, nici nu doream să îi lovesc, m-am retras de la o vreme, cu greu, cu spatele înainte în camera mea și m-am închis cu cheia.

- Las că stăm noi de vorbă cu tatăl vostru când vine acasă!

- Și…?

Și… de aici începe surpriza. A apărut domnul și după ce a ascultat povestea lor, separat, care spre surprinderea mea nu s-a încheiat nicidecum cu ceartă sau vreun fel de observație, a decis să mă asculte și pe mine. Dar, nu o dată cu ei… de față cu ei.

Asta m-a deranjat la culme! M-a ascultat, nu a comentat în niciun fel și la urmă a spus doar atât:

- Am discutat problema cu copiii. Da, poți să rămâi, Nicoleta!

În rest, nimic! Nimic! Păi, cum? Cum să mai rămân, după ce eu i-am crescut de mici, n-am făcut niciodată vreo greșeală, i-am îngrijit. Am pus suflet. Mi-erau dragi. Ba, le-am suportat loviturile, nu i–am lăsat să se rănească, i-am despărțit… Iar, condamnată, sunt tot eu?

Bani, nu de bani era vorba! Era ceva mult mai mult, ceva ce eu puteam înțelege!

Pentru o clipă, n-am putut spune nimic. Nu-mi venea să cred ce mi se întâmplă! M-a șocat! De ce nu m-a ascultat și pe mine, de față cu ei, de la început? Da, eu eram doar angajata care avea ultimul cuvânt. Nu mi-a facut observații, nu m-a certat, dar,… oare, eu trebuia să fiu cea certată?

- Și, ce-ai făcut?

- Am mers în cameră și am început să-mi fac bagajul. Hotărâtă. Mi-am împachetat lucrurile, hotărâtă să plec, definitiv. Aveam toate motivele să mă întorc acasă. Da, după aproape 10 ani…

- Și?

- Și, imediat, au venit copiii după mine. Au bătut cu pumnii în ușă să le deschid. Ce era să fac? Domnul era acasă. Au rămas șocați când au văzut bagajul. Au început să plângă.

- Ce faci, Nicoleta, pleci? De ce?

- Pentru că nu ați spus adevărul! Pentru că acum sunteți mari și vă puteți descurca și fără mine. Iar eu o să mă întorc acasă, în România…

- Cuuum? Cui ne lași? Nu vrei să îmbătrânești lângă noi, ca Helen, îngrijitoarea bunicii? De ce? Nu pleca! Te rugăăăm…!

- Nu, nu mai rămân. Gata!

- Nu se poate, te rugăm! O să fim cuminți și nu o să se mai întâmple…! Nu!

M-au îmbrățisat, au plâns, au început să-mi scoată lucrurile din geamantane. Nu m-au lăsat să plec.

- Plecați înapoi, la voi, sus! De ce veniți la mine după orele de program? De ce trebuie să vă ascult, tot eu? De ce trebuie să vă mângâi, tot eu?

Cel mai mare dintre ei și-a șters lacrimile de pe față, s-a uitat lung la mine și m-a întrebat:

- Dar, cine, Nicoleta? Cine?

Am respirat adânc. N-am putut să le răspund o vreme.

- Doar dacă promiteți că nu se va mai întâmpla așa ceva! O să mă gândesc, oricum… Nu promit!

Așteptând răspunsul, cel mic adormise deja pe marginea patului meu, cu capul pe mâna mea. L-am mângâiat pe frunte, ușor… 

Am stat pe gânduri toată noaptea. Ce să fac? Să accept compromisul, să-mi calc pe suflet de dragul copiilor sau să plec fără a privi înapoi?

Am decis să mai rămân. Nu știu cum, nu știu cât… Nu e zi să nu mă sune și să mă întrebe când mă întorc, deși sunt în concediu.

Iar despărțirea de ei, la aeroport, nu ți-o pot descrie! M-am simțit precum o mamă care-și abandonează copiii. Doar acolo mă gândesc, la ei și la sufletul lor.

Mai bine îi aduceam cu mine în țară. Anul următor așa o să fac! Nu-i mai las! O să mă vezi. Pe mine, îngrijitoarea, purtând de mână… copiii! 

FOTO: Maieru ca Altădată