Privind albumul cu poze al elevilor, doamna învățătoare își oprește privirea pe una anume. Apoi, pe o alta. Privește. Își amintește și încearcă să se gândească la o poveste. Una fără titlu, fără nume reale, dar cu multe personaje. O poveste cu un final fericit. Una care să pornescă de la un singur cuvânt, dar care să conțină în ea multe alte cuvinte frumoase. „A fost odată, ca niciodată… Undeva, într-un sat. Da, e o poveste din sat! O fetiță frumoasă, ca un boboc de floare… dar care nu auzea nici un sunet, din lumea ce o înconjura. Și ce mult și-ar fi dorit asta! Dar poate liniștea ei era mult mai prețioasă decât zgomotul ce-l aud cu toții! A mai fost un băiețel frumos, sensibil și delicat, ca o floare de crin, care suferea de hidrocefalie. Și, apoi, un altul, diagnosticat cu autism...

Iar de acum înainte, cine știe...? Cu toții, în generații diferite, au fost elevii dânsei și colegii elevilor din clasa dânsei. Din școala lor.

Cum a cunoscut-o doamna pe fetiță? A întâlnit-o în centrul satului, când stătea de vorbă, pe băncuță, cu mama ei. Fetița o privea și o analiza atent pe doamna. Încerca să o atingă, pe furiș, să-i mângăie mâna. O privire, o mângăiere, o îmbrățișare.

O ușă deschisă apoi, la sala de clasă. Dincolo de prag, bănci și copii. Daaa, doamna învățătoare e doamna din parc! Începe să zâmbească, amintindu-și. Privește copiii, analizându-i, unul câte unul, mai privește o data spre doamna, zâmbește și apoi exclamă:

- Maria vrea aici! Da, aici vrea Maria!

Aici, în această clasă, Maria a învățat 4 ani de școală, apoi alți 4, sus, la etaj. Alături de ceilalți copii care au înțeles că doamna învățătoare îi iubește la fel de mult ca pe Maria, doar că, pentru ea trebuie să aibă chiar și în pauze, un zâmbet de încurajare, o mângâiere, să-i alunge neîncrederea de fiecare dată.

Să stea doar cu fața înspre ea când îi vorbește, să însoțească sunetele dictate de un gest sau un semn, să o îmbrățișeze, să o aplaude împreună… Să o poată ajuta. Să-i poată citi cuvintele de pe buze.

Iar greutatea muncii, simțită uneori, să nu o arate! Să o ascundă în spatele unui gest frumos sau al unui zâmbet! Iar ei să facă la fel. Să încerce! Erau mici, erau în clasa I. Nimic nu-i va mai putea lămuri că Maria nu este doar a lor și ei nu sunt colegii Mariei.

Maria, sau Natalia sau Carmen, sau… Erau cu toții o altfel de familie, o familie pe care o va uni pentru totdeauna anii de școală și amintirile vârstei. Cu toate ale ei… Cu jocuri și alergat și râs și aplauze și… muncă. Multă muncă!

O așteptau pe fetiță la întoarcerea spre casă, să meargă împreună, să-i explice, așa cum o vedeau pe doamna… O înconjurau în pauze, chemand-o în mijlocul lor:

- Pe mine mă cheamă… Vrei să ne jucăm?

Iar doamna tresărea văzându-și copiate gesturile, reacțiile, cuvintele sau expresiile! Fiecare zâmbet, fiecare gest. În modul cel mai frumos! Cu toții priveau spre mai departe.

Iar comunitatea participa și ea. Familia stătea aproape, atentă și implicată, completând orice nevoie. Rude, prieteni, vecini, cunoscuți, încercau să ajute. Creștinește și omenește! Ar face-o oricând! Oricând și oriunde. Examenul de capacitate a fost o reușită a Mariei, o reușită a tuturor. O medie mare, un sfârșit de drum, o poveste încheiată atât de frumos. O lecție de viață!

Apoi, privirea doamnei cade pe un alt grup, o altă clasă, un alt copil, diagnosticat cu hidrocefalie. Un copil cuminte și fericit! Îi vedeai pe chip, în fiecare zi, bucuria de a veni la școală, de a-i zâmbi mamei, în fiecare dimineață, de a se bucura de progresele făcute. Se simțea iubit de colegi. Acolo, în prima bancă!

Era școlar și învăța, alături de vecinii, prietenii și verișorii lui! Alături de ei, de doamna învățătoare, primind mângâierea comportării delicate ale acestora, dar și implicarea tuturor. Doreau să-i fie prieteni cu toții și să-i prefere! În pauze, clasa se umplea de colegii surorilor lui, care veneau să se bucure cu el de ceea ce a învățat. Să-l încurajeze.

Iar ca dascăl, doamna nu se considera un Super Om! Se știa că vrea, că încearcă, că pune suflet. Și că este ajutată de toți cei din jur! Nu putea reuși doar singură! Nicidecum! Căuta răspunsuri la întrebări și le găsea, poate în cărți sau în anii de practică pedagogică... Sau, prin telefon. O întrebare, o lămurire, un sfat…!

Și dacă azi, de acolo, de peste mări și țări, băiețelul își amintește de doamna învățătoare și îi scrie o scrisoare care începe așa „Dragă doamna învățătoare,…” este atât de fericită și își spune că totul a meritat!

Să auzi apoi, răsunând, în pauze „Te iubesc, doamnă învățătoare dragă! Te iubesc! Gigel este cuminte!”... Să-ți răsune în urechi toată după amiaza, strigătul lui de mulțumire, nu e puțin lucru...

Nimic nu-l poate opri pe Gigel să meargă zilnic la școală!

- Doamna, mâine e sâmbătă, nu venim la școală?

Oriunde merge, își cumpără rechizite, caiete multe, pentru că el are de făcut teme! Chiar dacă sunt mai… diferite, decât ale celorlalți colegi! Și, dacă unuia dintre ei îi lipsește creionul, caietul sau pixul, primul care îi sare în ajutor este el, Gigel, copilul diagnosticat cu autism! Iar ei, oriunde ar fi, îl înconjoară cu dragoste și îi repetă mereu „Te iubim!”

- Știți, doamna, copilul acela e rău!

- De ce? Ce s-a întâmplat?

- A vrut să râdă de Gigel! Nu l-am lăsat! Gigel e atât de bun la suflet!

Școala înseamnă pentru el doamna lui învățătoare, colegii lui, banca lui și dragostea celor din jur.

Doamna nu are pretenția că a folosit în compunere toate cuvintele potrivite sau că este expertă în ceea ce face, dar a încercat să folosească cât mai multe cuvinte frumoase precum: acceptare, sprijin, întelegere, ajutor, incluziune, dragoste, bucurie, aplauze, fericire… etc. Câte n-ar putea fi spuse?

Nu, nu a fost numai ușor! Greutățile se uită. Nu mai contează acum!

Apoi, doamna se gândește la colegele sale de studii, cele cu care împărtășea atâtea gânduri despre copiii din grupele cu care lucrează, în școlile speciale. E o altfel de muncă. Aduce satisfacții, adunând în ele atâta râvnă! Muncă, răbdare și suflet! Îl pui, pentru că ești om! Și progresele obținute de acești elevi sunt de fapt tot premii la Olimpiade Școlare! Dar Olimpiade ale Dăruirii, înainte de toate…

Doamna se înclină în fața lor! PREȚUIRE ȘI RESPECT, DOAMNELOR PROFESOARE, care lucrați de o viață în asemenea școli! Prețuire și respect celor care vă susțin și vă sprijină în munca pe care o depuneți!

E un fel de a-i da Cezarului, ce-i al Cezarului!

Dânsa, ca și alte profesoare, poate, întâlnesc doar la câteva generații asemenea cazuri și sunt fericite că reușesc. Doamna se consideră o norocoasă. Mai norocoasă decât alții, pentru că este înconjurată de oameni minunați care au sprijinit-o și o sprijină, pun suflet și reușesc! Cu drag! Cu încredere! Cu respect! Și nu uită să întoarcă înzecit, ceea ce primește!

Onoare, prețuire și respect, tuturor!

Foto @ Maieru de altădată