A plecat lelea Maricica la anii de pensie și tot s-a descurcat! A lucra, nu-i rușine! Numai că și ei i-a fost tare greu. Nu cu omul, cât cu câinii. Câinii stăpânului aveau pretenții ca omul. Trebuia să-i facă să o iubească, să-i privească frumos și să-i mângâie. Chiar dacă nu-i venea… Altfel ar fi rupt-o, nu alta! Trebuia să-i vaccineze, să-i hrănească, să-i scoată la plimbare… Asta, în timp ce ei o priveau drept în ochi, mârâind, urmărindu-i fiecare gest.

De multe ori, de câinii aceștia și ei se tem. De aceea te plătesc oricât, să faci tu ce ei nu pot!

- Ei, cine bea apa din pumn străin, n-are cum să se sature vreodată!

 Asta zice bunica tot mereu. Și românu-i harnic și-i supus! Ce poate să facă? Îi trebuie bani, că nu de buiac pleacă! Acuma îmi fac și eu bagajul! Să văd… 

Pleacă fata. Prin cineva cunoscut îşi găseşte de lucru. Munceşte. Trimite bani acasă. Bani frumoşi, câştigaţi cu greu, îngrijind o bătrânică. La cei optzeci de ani ai ei, avea minte suficientă cât să o trateze pe fată ca pe un sclav, fără program prea  lung de odihnă, fără ieşiri prea dese în oraş, fără pauze de ţigară.

Iar dacă o auzea vorbind la telefon, atunci ţipa mai tare, obligând-o să scurteze convorbirea.

De ce? De ce să-i fie dor de casă şi ai ei? Nu avea aici de toate? Nu o avea pe ea? Nu-i era suficient? Oricum, fetele dânsei veneau rar… Ştiau că e pe mâini bune. Ştiau...

A suportat fata orice. N-avea altă mângâiere. Ce mângâiere? Ba da. Avea, avea pisicile cele trei, ale stăpânei. Le mângâia şi le îngrijea, iar ele o răsplăteau prin mieunat şi gudurat. O iubeau, că merita. Fata merită! Era bună, era atentă și ele simțeau asta..

Numai că babei nu-i plăcea acest lucru. La început, n-o arăta, dar acum era din ce în ce mai nervoasă. Şi nu se ferea  să o arate.

- Cum, v-am dat eu voie să o iubiţi mai mult pe ea decât pe mine? Unde-aţi mai pomenit voi, aşa ceva?

Ura babei creştea pe zi ce trecea. Nu, nu era ca în „Fata babei şi a moşneagului”. O ura pe Ramona nu pentru că nu le spăla sau nu le hrănea, ci pentru faptul că i se urcau în braţe, se alintau, se gudurau, iar ea le răsplătea cu mângaieri. Erau singurele ei prietene aici, departe de casă.

Furia babei tot creştea, până cand n-a mai încăput în ea. Era sâmbătă seara, târziu.

- Pis, pis! Unde sunteţi? Haideţi, la mama! Dar, pisicile n-o aud, dorm, lăfăite pe patul Ramonei.

Bătrâna le vede:

- Aici îmi sunteţi, ticăloaselor? M-aţi  trădat şi aţi venit la ea? De ce? Pentru că e mai tânără decât mine?

Aşa urla baba, tremurând, în cadrul care o ajuta să umble.

Baba înnebuneşte de-a binelea.

- Pis, pis!

De după uşă, Ramona apare cu una dintre pisici, în braţe. Era favorita ei. Baba o vede.

- Afarăăăă! Afară din casa mea! Să nu te mai văd! Doar pe tine te iubesc! De mine au uitat! Asta numai din cauza ta!

Afarăăăă!....

Ce să facă Ramona?

Îşi ia bagajul şi iese afară, trăgându-şi abia geamantanul, greu.

Încotro s-o apuce? Ce să facă? Aaaa! Îşi aminteşte că aici, pe terasa barului, a auzit un chelner vorbind româneşte. Să-şi încerce norocul! Oricum, altă soluţie nu are. Cum să doarmă sub cerul liber? Are totuşi încredere în el. Omul e serios, are copii de vârsta ei. A cunoscut-o și pe soția acestuia. S-au împrietenit…  

Da, a avut dreptate. Era o familie de încredere. I-a oferit adăpost şi i-a găsit de lucru. La o altă familie. Să  îngrijească o altă bunicuță. Numai că aceasta nu mai avea pisici, dar sufletul îi era mult mai... omenos.

Deşi era aici de câteva luni doar, învăţase repede limba. Putea să dialogheze bine în engleză. Putea să vorbească corect…

Prietena ei lucra la o familie de avocați. O recomandase o alta româncă, plecată în concediu. 

- Ce faci, Ileana? Te angajezi să răspunzi de copii? Rămâi de probă. Doar trei luni. Pe urmă, mai vedem...

Începe Ileana serviciul. Copiii o iubesc şi se ataşează repede de ea. O ascultă.

Domnul, tatăl copiilor, e un tip morocănos.

Vine târziu acasă şi vorbeşte puţin. Îi face doar observaţii Ilenei. Iar doamna, doamna o jigneşte mereu şi îi bate apropouri.

- Dacă vrei să te angajezi în altă parte, eşti liberă...

Întâi, Ileana se face că nu înţelege. O lasă aşa, o zi, două, apoi îi răspunde:

- Doamnă, dacă aveţi ceva împotriva mea, mi-o puteţi spune!

Ileana era conştientă că întorcându-se înapoi, în parcul în care româncele se întâlneau duminica, la poveste, renumele i-ar fi fost ştirbit.

Ce a făcut Ileana? De ce a dat-o afară familia X? S-a încurcat cu soţul doamnei? E tânără… cine ştie… Sau a prins-o furând din casă? Ceva bani? De aceea lăsau peste tot bani, să îi încerce lacomia. Sau, poate...

- Să  știţi, doamnă, că nimeni în acest orăşel nu zice nimic rău de mine! - spune Ileana. Dacă dumneavoastră o să vă exprimaţi nemulţumirea, nimeni n-o să vă creadă. Dumneavoastră o să vă înjosiţi! Şi, asta, cu orice angajată veţi  avea de-a face. De Ileana nu zice nimeni, nimic rău, vă garantez. Aveți aici recomandarea familiei unde am lucrat. Poftiți!

Ileana îi intinde doamnei hârtia.

Oraşelul e atât de mic că orice abatere s-ar fi aflat. Şi, s-ar fi putut inventa, oricând. Comunitatea de români e mică. Iar serviciul bun e urmărit de multă lume…

Doamna o priveşte insistent pe Ileana. Nu zâmbeşte. Îi analizează din nou ţinuta. Nu are voie să fie provocatoare. Aici, în casă, nu.

- Nu, Ileana, n-am niciun motiv să te concediez! Am avut răgaz suficient ca să te cunosc. Poţi să rămâi, dacă vrei. M-am lămurit că aşa stau lucrurile, precum zici. Şi, lucrurile stau bine. Scrie și aici…

- Cum v-aţi lămurit? De furat nu fur, sunt serioasă, îmi văd de treabă! Cum v-aţi lămurit?

- Aşa, cu ajutorul camerelor de supraveghere puse peste tot, în casă. N-ai ştiut?

Brusc, Ileana şi-a amintit. Văzuse ceva în baia mică, sus, pe perete, ca o cameră de filmat. Dar parcă nu-i venea să creadă. Chiar în baia de serviciu? Aiurea! Nu se poate!

- Ba da, sunt camere de supraveghere peste tot. Te-am verificat şi ne-am lămurit… Poţi rămâne...

Transpiraţiile calde le iau locul celor reci. Apoi, o iau de la capăt. Iar calde, iar reci, iar reci, iar calde… Ciuda, umilința şi revolta, liniştea şi siguranţa, toate erau amestecate. Amestecate cu dorinţa rămânerii. 

Salariul trimis acasă îi va permite să-şi asigure, cât de cât, confortul, acolo, în ţară, atunci când se va întoarce.

Cu un singur risc: să nu înceapă să-i placă prea mult, străinătatea...

Cu toate ale ei...