Lângă uşă, o doamnă înaltă, plictisită şi nervoasă, rea, după chip şi gesturi, începe să se certe cu cei care stăteau la rând. Lângă ea, o alta, şi mai nervoasă. Atunci, nu înţelegeai de ce. Doamna îşi purta nu doar bătrâneţea în baston, ci îl trăgea de braţ şi pe fiul ei. Îl adusese la băi, sperând că îl vor ajuta să umble...
- Dimineaţă, la ora şase, să fiţi la medic, la etajul doi!, le spune recepţionera, celor cinci-şase veniţi să-şi petreacă câteva zile la tratament şi odihnă, departe de casă şi grijile ei, sperând să-şi găsească alinare la durerile ce-i încearcă în anotimpurile reci ale anului. Ba mâna, ba piciorul, ba coloana, ba genunchiul...
Aceştia se uită cu toţii, unul la altul fără să spună nimic, siguri fiind că aceasta a greşit şi ora, precum greşise şi numerele de camere, trecute invers pe fişe, nume de persoane sau date.
Se vedea de departe că era începătoare într-ale calculatorului, care „nu-i primea” datele înscrise de tastatură.
Nimeni nu spune nimic. Unii se mai aşează încă o dată pe muşamaua colţarului din hol, să-şi mai tragă sufletul. Suiseră scările, trăgând după ei geamantane şi sacoşe...sau...picioare bolnave.
- N-aţi văzut aici, pe colţar, un telefon mobil?, întreabă un copil de cinci-şase ani, care fuge grăbit printre oameni, pipăind canapeaua.
- Nu, n-am văzut! Ce telefon? întrebă o doamnă, speriată, ridicându-se brusc.
- Mi l-au ascuns... au zis că... aici...!
Spaima de pe chipul copilului nu dispare decât în clipa în care apar încă trei mai mari decât el, unul strecurându-şi mâna pe sub muşamaua ruptă, în dreptul spătarului, scoţând de-acolo un telefon scump, mare, alb, din acela care costă mult mai mult decât o bicicletă bună.
- Ai văzut că e aici ?
Femeia înlemnise. Stătuse, fără să ştie, pe telefonul băiatului, ascuns aici, în glumă. Numai că gluma nu era una ieftină... iar postura femeii, deloc simplă, dacă băiatul nu-şi găsea jucăria.
- Măi, voi nu aveţi unde să vă jucaţi în altă parte? Ia, da-ţi-i drumul de aici! strigă într-un târziu, recepţionerul, ca şi cum nu-i văzuse până atunci.
Un bărbat cât uşa, la 60 ani şi... venea ducând în mână o sacoşă, jumătate din mărimea geamantanului cărat de vecinul dânsului.
- Ce să-i faci? zice domnul, ducându-şi mâna îndoită la spate. Coloana, doamnă, coloana nu mă lasă... Pentru ea am venit. Am mai fost aici, de vreo trei ani şi mi-a făcut bine tratamentul. Dacă n-am mai venit..., iată-mă! Sunt îndoit precum semnul întrebării, doamnă!
Soţia lui tace. Îl priveşte compătimitor. Transpiraţia îi curge, picături, pe nas, coborâtă de pe frunte.
Abia sosiţi din toate colţurile ţării, oamenii au aşteptat să mai treacă încă cinci minute, ca să înceapă „ziua hotelieră”.
Cine? Câţi? De unde? Ce fel de oameni?
N-aveai de unde să ştii decât că sunt mulţi şi de toate vârstele, dar mai ales de vârsta a doua. Copii puţini, iar tineri... deloc. De unde boală, la ei ?
La toate aceste întrebări aveau să afle răspunsul a doua zi, nu la ora şase, ci la şapte.
- Hai să vedem! Ce-i la uşa doctorului? Bem cafeaua în fugă şi coborâm, cu liftul.
- Apasă, doamnă, pe buton! Mult! Mult, doamnă, că ni-l fură alţii, care ţin degetul pe el! zice o doamnă care nu dorea să fie deloc draguţă, după expresia feţei.
- Patru, doamnă! Cinci suntem prea mulţi! Coboară, doamnă! strigă o femeie de 50-60 de ani. Uite la ea! Nu vrei? De ce?
- Hai, ţaţo, hai jos! zice, trăgând-o după ea pe colega ei de cameră.
- Uite la ea! zice cea rămasă în lift. N-a mai călătorit cu liftul în viaţa ei! Auzi!
Fără să se cunoască una pe alta, cele rămase în lift continuă discuţia:
- Apasă pe opt!
- Ba nu, pe patru! Nu aşa e ordinea?
- Bine! Apasă, dar nu ştii să porneşti liftul! Nu vezi? De ce ţii degetul pe buton? Aşa se face? Unde te crezi?
- Taci, fă! Eu n-am mai pornit liftul? De unde mă cunoşti mata pe mine? De unde mă cunoşti? Îţi permiţi să mă înveţi, când eu, de o viaţă, doar cu asta mă ocup?
- Ia mâna! Ia mâna după buton! Nu vezi? Rămânem blocate ! Oleooo... soro!
Cea singură, ce să facă? Tace şi se vâră în colţul cutiei-lift şi... tace. Imediat coboară, fără să mai ureze nimănui: O zi bună!
- Proasta! Uite la ea! Femeie bătrână şi n-a mai urcat cu liftul!
La etajul cinci, la uşa doctorului, zeci de oameni stăteau pe canapele, pe calorifere, iar pe mijloc, alţii, pe cele două rânduri, aliniaţi ca la şcoală, aşteptând să intre în cabinet. Cu toţii, gălăgioşi, ca în prima zi de cazare. Niciunul nu dorea să piardă procedura pe ziua respectivă, nici rândul, nici ora. Dar...
- Bună dimineaţa! Aici e domnul doctor?
- Da. Aici. Aşteptaţi şi dumneavoastră, cum aşteptăm şi noi!
- Bineînţeles!
Răspunsul dovedea faptul că recepţionera nu greşise când spusese şase şi treizeci minute, că la şapte deja era aglomeraţie.
Linişte şi... gălăgie. Care-cum, trezit de tot sau pe jumătate, fără să fi mâncat, cei mai mulţi vin să-şi încerce norocul.
Deodată, uşa se deschide şi iese doctorul. Un tip scund, obosit şi nervos, nebărbierit, cu urme de indiferenţă pe chip, încearcă să-şi menţină calmul:
- Bună dimineaţa! Eu consult de la ora şase. Aseară am stat până târziu, am consultat. Vă rog să faceţi linişte! Luaţi un pix şi faceţi, vă rog, o listă cu numele şi numărul de ordine al fiecăruia, în ordinea în care aţi venit!
- Cum, aici nu-i o asistentă? Noi ne ocupăm de asta?
Dar nimeni nu-i răspunde. Domnul întinde hârtia, iar o doamnă începe să scrie, după cum i se dictează.
- 27, Bolnav Traian!
- Nu Bolnav, doamnă! Botnav! Că bolnavi suntem cu toţii, altfel n-am veni aicea!
Doctorul deschide uşa.
-28. Mai mulţi nu consult, azi. Atât! Restul, mâine!
- Cum vine asta? Cum? Ştiam eu că asta-i o cazemată comunistă! Ştiam eu! Doctorul face legea aici? Sun eu la Bucureşti, îndată!, adaugă dezamăgită doamna care ar fi urmat pe listă.
- Auzi, aşa ţară, aşa conducători, aşa un popor! Oricâţi am avut, nici unul n-a fost bun! Acum, ăsta să vină aici şi să facă ordine! Uite, să vină aici şi să facă regulă! Ne-a dezamăgit, complet! Să facă ordine în ţară, domnule! Venim în prima zi de concediu şi deja e brambureală! Uite, dincolo, la cel de vis-a –vis, e domnie! A... ştiam eu! Aici... de-ban-da-dă!
- Hei, domnu'! Unde te duci dumneata? strigă un domn înalt la 60 şi... de ani.
- Sunt angajat al hotelului, domnule! Am de vorbit cu doctorul. Ce, vrei să stau la uşă? E treaba matale, cumva?
Domnul intră pe uşă, sigur pe el, dar nu uită să poftească în faţă o duduie frumoasă, care purta un halat alb, scurt, precum fustiţa de pe ea. În cabinet a dat jos halatul şi şi-a scos trimiterea, ca doctorul s-o scrie în registru.
- Păi, hai, mai accept, dacă eşti angajat aici, dar altfel, nu.
Habar nu avea de adevărul de dincolo de uşă. Pe hol, discuţia se încinge. D-şoara iese. Lumea murmură.
- Vasile! Vasileeee...! doctorul n-a înţeles scrisul de pe listă. Deodată, în cabinetul doctorului au apărut... trei... Vasile. Atâţia erau pe hol.
- Mai sunteţi? întreabă doctorul, nedumerit. Cum să vă consult pe toţi trei, deodată? Vasile Petca. Rămâi! Eşti primul.
- Restul?
- Afară! Aşteptaţi afară, că n-am aer!
Cei doi Vasile ies.
- Câţi ani ai, Vasile?, îl întreabă o doamnă, puţin distrată de situaţie.
- 70, doamnă. Arăt?
- Nuuu!Te ţii bine!
- Femeia, doamnă! Femeia şi... amantele!
Coridorul răsună de laudele lui. L-am recunoscut repede. Era cel căruia îi căra vecinul bagajele, ieri. Numai că, acum îl ajunseră blestemele. Spatele... sau... ce?... nu-l lăsa să se ridice nici azi, să stea la rând. Stătea tot soţia, epuizată de atâta alergare. Abia sosise, căci fusese până jos, să-i aducă bolnavului pachetul cu... cinci-şase sandvici-uri. Cu toate astea, lui îi ardea de glume:
- Auzi, doamnă, pe aia o ştii? „Vezi, babă, acul?”
„Îl vede dracul!’’, răspunde o doamnă distrată, cunoscând poezia.
„Dar, s...a o vezi?"
„Dar ce, îs chioară?" răspunde doamna. Apoi, aşa, ca pentru ea, uitând că o aud şi alţii: - Dar, eu n-am...
- Ce se întâmplă aici?, întrebă o doamnă, venită abia atunci. Cum se procedează?
- Aici? Te scrii pe listă, doamnă! Pe lista trei şi aştepţi calm, calm, doamnă! Calm. Cu răbdarea, treci marea!
- De unde să deduc eu ce-mi spuneţi dumneavoastră? N-am chef de nervi, de luni dimineaţa!
Pleacă, dând din mâini, lehămeţită, refuzând să audă orice fel de explicaţie.
- Auzi, unii şi-au greşit staţiunea. Trebuiau să-şi trateze întâi altceva, nu reumatismele.
- Doamna e nervoasă, intervine o alta, mai tânără, cam la 35- 40 de ani. Eu am mâncat şi pot să aştept cât doresc. Sunt singură în cameră, deocamdată. La masă, tot singură... Dar, am nimerit cu trei domni... bineee! Bine! O grijă numai, am! Pe cine îmi vor trimite în cameră? Că dacă îmi picăăă o... babă...Offff!!!
Din spate, un domn venit cu soţia tuşeşte scurt. Era mai mult decât ţăran, ai fi zis... şofer, după mâna stângă şi obrazul stâng, prea bronzat faţă de celălalt, dar avea o soţie... modernă, cocoţată pe nişte sandale, numai curele, până sus, pe pulpa piciorului, pe tocuri înalte, ascuţite, tare nepotrivite pentru o staţiune de odihnă.
Iar tălpile, crăpate adânc şi unghiile picioarelor neîngrijite dovedeau pe deplin că, săraca de ea, abia a aruncat sapa din mână. După câteva zile, însă, era schimbată, în bine.
- Cine a intrat, fă? Doamna de acolo? Dar ce vrea? Să îl întrebe ceva pe doctor? Eeee...!
În clipa aceea, un domn voinic intră pe uşa doctorului, o ia pe doamna de braţ şi o scoate pe hol.
- Dar ce, doamnă, noi suntem proşti cu toţii? Noi aşteptăm degeaba?
- Dar, n-am făcut nimic! Nimic... Ce-am făcut, de fapt? Doream să întreb ceva...
- Fără discuţii, doamnă, noi suntem aici de la ora şapte.
Între timp, un domn încearcă să se ridice de pe băncuţă, dar nu reuşeşte. Încearcă să-şi îndrepte mijlocul.
- Vai, domnu', dar de ce nu folosiţi bastonul? V-ar fi mai uşor! Aşa e tare greu! Se poate?
-Offf! Cum, doamnă, eu de aceea am venit la băi! Să mă îndrept! Şi vreau să păcălesc lumea, să par mai tânăr!
- Eee! Bătrân-bătrân, da' ai mânca mere din sân, nu?
Domnul râde şi râde şi doamna. În sfârşit, o vorbă a detensionat atmosfera. Dar nu mult. Pe scări veneau doi, soţ şi soţie, certându-se tare, fără să ştie că holul are atâta rezonanţă şi totul se aude:
- Ce, măi, eu n-am muncit o viaţă? Eu n-am dreptul să vin la băi? Tu vii în fiecare an, singur şi acum, de când am venit, numai nervi îmi faci, zilnic! Crezi că mai vin eu cu tine? Veci! Mă duc singură, o să vezi!
De cum dau cu ochii de atâta lume, cei doi încremenesc. Vecinii de camere ai celor doi nu erau siguri că aceştia sunt sau nu aceiaşi cu cei pe care îi auziseră certându-se până târziu, de răsună coridorul:
- Hai, tu, dă-mi o pupă! Hai, nu fii rea! O pupă, haiii!...
- Ba nu! Nici nu mă gândesc!
Lângă uşă, o doamnă înaltă, plictisită şi nervoasă, rea, după chip şi gesturi, începe să se certe cu cei care stăteau la rând. Lângă ea, o alta, mai nervoasă. Atunci, nu înţelegeai de ce. Peste câteva zile, s-a înţeles uşor. Doamna îşi purta nu doar bătrâneţea în baston, ci îl trăgea de braţ pe fiul ei, handicapat, nu doar fizic. Îl adusese la băi, sperând că îl vor ajuta să umble, uşurându-i povara grea a bătrâneţelor. Îl aducea şi îl ducea la masă, încercând să–l mai corecteze, la cei treizeci şi... de ani ai lui. Cum să nu fie nervoasă? Se certa oriunde, oricând şi... cu oricine. Dar vecina ei o întrecea:
- Domnule, dă-te din uşă că nu mai avem aer! Mi-aţi luat tot aerul!
- Auzi, doamnă, zice domnul, soţul, noi nu ne ştim certa. Noi venim de la ţară. Acolo e multă linişte! Dumneata unde erai dimineaţa, la ora şapte, când am venit noi? Noi suntem sătui de aer, de atâtea ore! Caută-mă pe listă şi vezi, la numărul paisprezece. Acolo mi-e numele! Al dumneavoastră, unde e?
Omul n-o văzuse pe acolo, dar o lăsase în pace, până atunci.
- Ce, ştiu eu! Umblaţi cu şmecherii! Ştiu eu!
- Ce şmecherii? Înăuntru e prietenul meu...
Domnul venise cu o familie prietenă, cu care sosise împreună. Dorea să spună că şi ei sunt martori, că nu e nici o şmecherie, la mijloc.
- Aaaa! Aşa spune, domnul meu, că îl cunoşti pe medic şi că eşti prieten cu el! Poftim, nimeni nu mai zice nimic!
Celuilalt, îi venea să plângă, îi venea să râdă... Îşi spune, buimăcit: Unde dai şi unde crapă!
Pe cine să mai convingă de contrariul situaţiei? Doar pe el trebuia să se convingă că n-a greşit... staţiunea. Atât.
Pe coridor, liftul se deschide şi coboară un domn şi o doamnă.
- M-aţi furat, m-aţi furat, domnu'!
- Doamne iartă-mă, doamnă, eu n-am furat pe nimeni, niciodată!
- Cum n-aţi furat? M-aţi furat la butoane, la lift! Aţi ţinut mâna pe buton! Aşa aţi făcut!
- Eu am apăsat pe buton doar, n-am furat pe nimeni!
- Urcaţi? întreabă unul care voia să treacă pragul liftului.
- Da, la opt.
- Eu, la cinci.
- Da, dar suntem prea mulţi. Nu vedeţi? Doar şase persoane pot urca!
Ultimii care urcaseră erau un domn şi o doamnă.
- Coborâţi, domnule! Nu se aude?
Domnul stă liniştit, uitându-se insistent la soţie, care abia îşi îndoise genunchiul, păşind în lift. Dar ea înţelege repede. Cum liftul nu porneşte, păşeşte cu spatele afară, pe hol.
Soţul doamnei rămâne, zâmbindu-i fericit coechipierului său, mai harnic, un domn la... 70 de ani.
Acesta, fericit, nimeni nu ştia de ce, îl întreabă:
- Ce faci, domnu', dai răul afară din lift?
- Da, îl dau! Nu e femeia cel mai mare rău ce stă pe spatele bărbatului?
Faţa lui era numai bucurie. Nimeni nu putea înţelege cauza.
- Pălinca ei de... pălincă!, vine să explice o voce de femeie, ce părea că înţelege multe din cele ce se întâmplau acolo.
- Cum nu-i vezi, cum coboară jos, în faţa hotelului, la femeia care vinde nu doar prune, ci şi zeama lor! Aşa că, nu te mai miră nimic!
Pe coridor, o doamnă nervoasă ţipa cât o ţinea gura:
- Protecţia consumatorului! Anunţ protecţia consumatorului! Aceeaşi debandadă şi aici, ca şi în sala de mese. Trebuie să aştepţi... Să tot aştepţi..! Nici o ordine! Acolo era să intru eu la servit, în locul ospătarului. Ospătarul a intrat în locul bucătarului, care îi abandonase, în plin sezon. Era plătit prost.
- Aici, cât pe ce să mă fac asistentă, să fac eu ordine, la uşa doctorului.
În clipa aceea, doctorul iese nervos din cabinet, izbind uşa, puternic, de perete:
- Linişteeee! Linişteee, măi! Să nu vă mai aud! Altfel, închid cabinetul şi... plec. Consult doar jumătate! Ne-am înţeles? Linişteee!!! E clarrrr?
Nimeni nu mai scoate o vorbă. Se face linişte. Au înţeles repede. Doar ochii li se mişcă miraţi, purtaţi când la unul, când la altul... E clar!!! Acesta a fost răspunsul pe care mi l-a dat vecina din compartimentul trenului, la întrebarea:
- Cum a fost la băi? Aţi mai fost?
- Am fost şi ne-om mai duce, dar noi tare greu ne învăţăm cu forfota de acolo! La noi, pe uliţă...
.jpg)
0728-237 215
