Direcţia tuturora: o alee scurtă, împrejmuită de castani, scări puţine şi o uşa dublă, grea, din cele pe care le mai au doar  clădirile vechi.

Construcţia este veche. Un conac vechi, ca formă şi mărime, cu pereţii groşi, nezugrăviţi de mulţi ani.

Uneori, petice din vopsea, retuşate, cu bucăţi de tencuială căzute pe la colţuri de uşă, sau vopsea purtată aiurea, prin zone neimportante...

O bancă dublă, maronie, pe mijlocul culoarului larg. Foarte larg. În capăt, o capelă mică, protejată cu perdele lungi. Pe stânga, pe dreapta, uşi albe, vechi, purtând pe ele eticheta cu motivul căutării: ECG, Examen pulmonar, Ecograf, Tomograf, etc.

Scârţâind, la deschis şi la închis, anunţă prin zgomot prezenţa lor, acolo.

Zgomot puţin, salut scurt şi ordine. Toate erau impuse de frică şi speranţă. Oamenii îşi căutau acolo sănătatea pierdută sau risipită, uneori prea devreme. Ţineau în mănă o fişă.

Era oare o condamnare sau o ştergere de pedepse? O puteai vedea după scânteia din privirile lor, la primirea rezultatului.

De cele mai multe ori, nu erau singuri. Însoţitorii lor erau susţinătorii lor: părinţi, soţi, copii, fraţi sau surori. Căutau apoi directia IEŞIRE, spre a urca apoi zecile de trepte, spre saloane. Balustrada greoaie, maronie, era parcă tot punctul lor de echilibru.

Urcai sprijinindu-te, trăgându-ţi după tine corpul greu ca să poţi coborî.

- Doctorii şi personalul de aici sunt vestiţi...!, completează o moroşancă cu fuste scurte şi creţe, îmbrobodită cu o năframă neagră cu pui roşii, având colţul ascuns sub bărbie, în dreapta. Hirişă şi atentă, bagă de seamă totul, fără să-i scape nici un amănunt.

Alt bade cu clopul verde, încins cu o curea lată, lăsată să se vadă de sub un sacou de costum gri, pătat, roşu aprins în obraji, împingându-și pieptul în faţă, a venit în urma mea, traversând forţat zebra, purtându-şi ciubotele grele din cauciuc. Nu-l interesau maşinile grăbite:

- Eu am de trecut drumul!, asta dorea să spună şoferilor atenţi la regula lui. Îl interesa doar direcţia: Spitalul.

Printre toţi, urcând sau coborând scările, grăbiţi şi în tăcere - oamenii în halate albe. Hotarâţi să înceapă ziua în forţă, acceptau totul, parcă renunţând la orice restricţii. Aveai impresia, pentru o clipă, că ei sunt musafirii şi ceilalţi, gazda. Erau preocupaţi doar de soluţii si rezolvări. Chipul deschis şi calm îţi alunga orice teamă. Un grup de studenţi, grupaţi în jurul doctorului X, profesorul lor, notau pe foi sau răspundeau la întrebările care li se adresau.

- Cum arată doctorul Y? Mi-l arăţi? Eu nu-l cunosc, am vorbit doar la telefon cu dânsul...

- Bineînţeles!

Cu privirea cea mai senină, cu zâmbetul cel mai firesc, împachetând în suflet câtă răbdare trebuia, apăru zâmbind medicul, cel de care depindea de-acum, totul... De el şi de Dumnezeu.

- Auzi... şi ei îs trimeşi de Dumnezeu. Dacă-i să-ţi afle leacul, dacă Dumnezeu te-ajută, apăi, ţi-l găseşti! Dacă nu, apoi Gropatin, Lopatin şi Amin-Amin. Aşa să ştii!, zice una mai guralivă. Numa că aice-s mai buni doftorii ca oriunde !

- Domnu', zice una mai sfătoasă, eu am venit aici că am auzât că aveţi cele mai bune aparate!

- Auzi, lele Saftă, îi răspunde vecina de scaun, nu zâci bine, că aparate îs şî la noi, noi-nouţe, împachetate, numai că nu îi cine se pricepe la ele! Omu sfinteşte locu', auzât-ai asta, una?

- Să ştii că ai dreptace!, zice lelea Rodovică, femeia venită de sub poale de munte, purtându-şi părul împletit în conci, legat sub năframă. Apăi eu, aşa am auzât ge doftorul esta, ge la unu gin sat, care s-o operat la el! L-am cătat şi l-am găsât! Nu-i unul mai bun ca el!

Aşa vorbea lelea Rodovică, cu vorba-i colţuroasă, ca a tuturor ţăranilor de la munte. Eram copil mic când am mai auzit asemenea vorbire. Parcă am uitat-o acolo, în alt sat de munte... Şi, fiecare pacient îl cunoştea pe doctorul lui.

- Noi venim la doctoru nostru, că-i de-acolo, de la noi, aproape de satul nostru. Nu merem la altu', că–i al nostru şi-i cel mai bun. Tăt satu' îl caută! Ş-o făcut şcoala, acolo, la noi! Văzut-ai ce-o ajuns? Atâta-i ge omenie...

- Da, pe unde vine satu' dumneavoastră? Am mai auzit de el...

Curios e că oamenii simpli, despre care nu gândeşti că ştiu să iasă afară din sat, ştiu să caute şi să găsească. Găsesc bine. Întreabă, socotesc în minte, dar reuşesc.

- Auzi, dom'le, cum îi zice aici, unde-am venit? Că m-o adus unu' cu Taxi şi nu mai ştiu... I-am arătat un bilet de mână... I-am arătat şi la ce doctor vreu să mă duc ş-o zâs că-i cel mai bun! Scrie pe o hârtie.

- No mulţam! Mulţam frumos! Nu te supăra că te-am întrebat... Bine?

Celălalt zâmbeşte. Zâmbeşte, că mai are putere. Şi el şi ei. Urcă treptele. Asistentele atente şi energice îi apucă trimiterea de mână:

- Pe aici! Salonul 11. Poftim!

În două minute te-ai instalat. Confort, linişte, chipuri noi... Din când în când, câte un geamăt uşor, rod al durerii, străbate încăperea.

- Ioi, Doamne...!

- Iştenem - Iştenem! răsună din alt pat, suferinţa neîngrădită.

Un telefon sună, crestând tăcerea.

- Alo...!, urmează apoi un dialog purtat într-o limbă neînţeleasă. Fiind întuneric, la început nu desluşeai decât albul cearşafului. O voce îndrăzneaţă începe dialogul:

- Auzi, doamnă, ce naţie eşti? Eşti sârboaică? În ce limbă voroveşti?

- Sunt ţigancă. De fapt, româncă, măritată cu un ţigan. Tata o fost țâgan, mama, româncă.

- Vai, bată-te, da' frumoasă mai eşti! Şi tânără...

O priveai şi vedeai o blondă de 35-40 de ani, puţin pistruiată, elegantă, fără ca ceva să te zgârie la ochi.

- Şi cu ce suferi?

- Sunt suspectă de cancer tiroidian. Dacă mă operează, e a cincea oară. Da' şi ultimele două sunt la coloană.

O priveai, îmbracată în rochiţa de matăse, cu bretele, umblând drept, purtându-şi bunul-simţ în priviri şi gesturi.

- Da' nu mă operează, că nu mi-i complet dosarul. Nu mi-i plătită Asigurarea de sănătate. Şi, nu am de unde plăti atâta sumă. M-oi duce înapoi şi-oi mai veni. Vin de departe...

- Păi, nu vine bărbatul să ţi-o aducă?

- Care barbat? Îi paralizat, la 41 de ani, îi legumă. Fetele mi-s în Anglia. Toate trei. Noroc că atunci când o paralizat el, eram acolo, la ele. O stat în comă şapte zile şi, dacă nu şi-o revenit, l-o băgat la frigider şi l-o îngheţat. L-o scos de acolo şi ce i-o făcut, ce nu, că-i om pe picioare. De eram în România, la ora asta era oale şi ulcele, era în pământ demult! Aici nime' nu o auzât de aşa ceva!

- Taci, tu femeie, ca io nu mai dorm la noapte, zice Leana, grăsana salonului. No, io, de bună samă că la noapte, n-oi încide un oci, după cum mi-ai povestit!

- Ba da, aşa o fost, nu crezi?

- De cân' mama m-o făcut n-am auzât aşa ceva! Să te bage la frigider, să te îngeţe, apoi să te bage în cuptor, să te încălzească... şi să mai şi trăieşti, pe deasupra... 

Cine-i putea opri gura Leanei? Cine mai sta s-o asculte? Pune capul pe pernă şi începe a murmura singură a neîncredere.

- Doamne fereşte-mă, Doamne!

- Auzi, Leană, mai încet, că aicea-s oameni bolnavi. Nu ce mai pot auzî! Ce tăt ce mniri?

- No, ştii, lele Rodovică, eu nu-s din cine–ştie-cine! Eu îs din neam mare şi pe mine nu mă lua dumneata cu de-aiestea!

- Auzi, Leana, degeaba îs din neam de crai şi de mine-i vai! îi răspunde vecina de pat.

- Ştii ce?... dar când să-i răspundă, Leanei îi sună telefonul.

- Alo, ce faci tu, Leană?

- No, ce să fac, ia m-o trimăs aici văru-meu, doctoru', să-mi scot pcetrile aiestea din cere, că altfel, fac pancreatită. Mi le-o scos, îs bine şî aştept să mă duc acasă. Da' dumneata, nănaşă, ce faci? Ai lucrat şi numa' amu' te-ai strâns de pe-afară? Aşa-i, că amu-i mai mult lucru! Te-ai întâlnit cu a meu şi să tăt cântă? Aşa face de cân' m-am dus de-acasă. Zâce să nu-l las cu tri copcile, să mor pe-aicea... L-am rugat pe văru-meu, popa, să facă o rugăciune, să-mi ajute Dumnezeu, să scap cu bine. Nu m-a lăsa, că-i bun şî mare! Ia, le-am cumpărat la fete o carte cu 30 de lei. Îi cam scumpă, da' or ave-o! Le fac eu prăjâtură, cân' ajung eu acasă! Nu le cumpăr dulciuri!

- Taci, tu Leană, că se-aude până-n sat la tine! Scoli tătă secţia! Ce voroveşti aşa tare?

- Auzi, amu' m-am supărat pe 'mneata! Da' cum vorovesc aşa tare?

Leana, neieşită din sat, vorbea cum ştia.

- Auzi, doamnă? Eu am avut 120 de kile. În urmă cu trei luni am facut o criză de pancreas şi o zâs că dacă nu ţân regim, Gropatinu-i a meu! Păi cum, doamnă, traiul bun şi nesâmţârea! Lucram tătă zâua cu barbatu-meu la câmp, peste tăt, şi seara mâncam bine, ca după o zî de lucru. Da' altfel, eram roşă în obraji, sănătoasă, n-avem nimica. O fost musai să mă pun pe slăbgit. Am dat jos 30 de kile. Mă crezi? Ce atâta operaţie la stomac? Nu poţi slăbgi decât fometându-te. Punct. Mă vezi?

- Da, tu Leană, asta ştii?, o întreabă lelea Măriuţa, provocând-o, cum făcea de obicei: Când eram la mama, fată, / Mă ... câte-o gâleată...

-No, lele Rodovică, eu o ştiu altfel. Începe şi o zice.

Ce nu ştia Leana? Răspundea la orice, iar salonul râdea în hohote, uitând de operaţii şi boli, uitând de fierea şi amarul ei.

Leana era ţăranca de la sat, cea care şi-a dat jos opincile şi zadiile şi se comportă absolut normal, fără a încerca să pară altfel. Era roşie la faţă, arsă de soare, pe loitrea căruţii, cu părul negru, tuns scurt. Te privea pătrunzător, încercând să-ţi smulgă un zâmbet, ca accept al viitoarei convorbiri.

- Auzi, lele Rodovică, dumneata te tăt legi de mine, zâci că eşti nu știu de ce insectă şi mă întrebi că cine o fost Maica Domnului. Dumneata ştii bine cine o fost, da' eu te-oi întreba una şi bună: dacă dumneata zâci că eşti prietenă cu mine şi mă iubeşti, cum zâci de Domnu Isus, apăi, de mama me zâci rău? No, aşa şi cu Maica Domnului. Ea îi mama lu' Domnu' Isus şi trebe s-o respectăm şi pe ea! Dreptu-i?

Replica Leanei i-a lasat pe toţi fără glas, apreciindu-i convingerea şi fermitatea. Ce dacă nu știa să zică sectă? Insectă...

- Auzi, doamnă, eu mai ştiu un lucru: Trebe să ai cuvânt şi obraz, că „banii se gată, da' omenia, niciodată / Banii se ciuntă, da' omenia nu se uită!"

- La dumneavoastră se strâgă la găină?, o întreabă Leana, pe doamna Ica, vecina ei de-aproape.

- Cum, ce-i aia, să se strige la găină? Eu am auzit, pe la dumnevoastră, că se strigă la găină. Pe la noi, nu-i obiceiul ăsta!

- Eu am fost sora mai mare, zice Leana. Când s-o însurat fratele meu ia ce strâgătură i-am făcut: Foicică, viorea, ceteraş din Bistriţa / Zâ-mi o ţâr cu cetera, / că i-o duc la nănaşa, / Că-i faină ca Bistriţa.

-Aşa-i, Leană, aşa-i!, zicea doamna Ica, vecina de pat a Leanei, din dreapta. Mai bine ne veselim, că destul necaz îi în lume!

- Apăi, doamnă, mai iartă-mă, că mai greşesc şi eu! Bărbatu-meu o rămas cu copcilele acasă. Îl vezi, doamnă, îi bărbat cât uşa, nu un motan, acolo mic! Şi-i frumos... eu nu-s aşă de faină, da' am reuşât să celuiesc bărbat fain! Aşa, la maternitate, când am născut-o pe prima copcilă, o venit una şi o-ntrebat:

- A cui îi bărbatu' aesta, frumos, al tău? Tu nu eşti aşa frumoasă!

- Nu-i bai, bugăt că mie mi-o făcut copcil şi m-o luat, că pe tine te-o băjocorit al tău şi te-o lăsat fără tată la copcil! Ce folos c-ai fost faină? Te-o lăsat să-ţi creşti sângură copcilul? No, care-i diferenţa? S-o cântat bărbatu-meu, de bucurie şi când m-am trezât, la reanimale! Ai văzut, eu nici acolo n-am tăcut, cân' mi-o pus perfuzia... Doamnă dragă, eu îs la reanimale, dumneata -  la fel. Fă bine şi nu mai vorovi atâtea prostii, că nu te mai pot auzî! Că de cân' am venit aici, atâtea p...e am auzât, că m-am săturat! Da' ce-i asta? Îl superi pe Dumnezeu!

Aşa i se adresă țăranca de la sat unei doamne vulgare, care înşira prostii, imediat ce şi-a revenit din anestezie.

- Da, de ce ţi-o murit bărbatu', lele Rodovică?

- Ge batrâneţe.

- Şi, copiii ce-o zâs?

- L-o plâns, că le-o fost tată. Da' le-am spus: Amu, opriţi-vă! Îl îngropăm şi gata ! Da' ia ce-am păţât: l-am adus acasă şi l-am pus în copârşău, dupa cum îi obiceiul, în mijlocu' casei. Noi am dormit pe unge am putut... Unul dintre băieţii mei, s-o culcat pe o canape, mai aproape de mort. În somn, nu ştiu ce o visat, ce nu, că atâta s-o zbătut, până când o picat jos din pat: poc! Noi, tăţi am sărit de-odată în picioare, că am crezut că vine mortul pe noi şi ne omoară!

Povestea serioasă, lelea Rodovică, fără să scape un zâmbet. Salonul hohotea:

- Nu se mai vindecă veci operaţia noastră, de-atâta râs!

- Bine că nu-s numa' trei găuri! Văzut-aţi voi ce stânci mi-o scos mie, din cere? Eu le-am grijât douazeci de ani, le-am crescut, nu glumă, adăugă lelea Rodovică.

- Da, unde ți-s dinții, lele Rodovică?

- Am mâncat o pară și mi-o căzut. O găină, repede i-o înghițât, că eram în ocol. No, amu' care găină om tăie-o? Vreo cinci am tăiet și abge i-am găsât. Şî bine că nu i-am scăpat pe sub masă, ca ăia de la bar. Apoi să vezi cum îi cătam, în patru labe...

- Staţi, fetelor, să vă povestesc şi eu, una bună - zice doamna Ica, doamna fără păr, operată la sân, acum.

Abia făcuse citostaticile. Tocmai terminase de spus ce lucru ciudat e să pui şamponul pe cap şi să nu simţi părul, ci pielea, goală. Ce senzație ciudată te încearcă!

Ne-am dus cu toţii, la o înmormântare, zice doamna Ica, într-un sat, în apropierea oraşului. Murise tatăl unui coleg venit dintr-o familie deosebită, gospodar, jos pălăria! Pe drum, una dintre colege îşi aminteşte, revoltată, oarecum, că la ultima înmormântare la care a participat, undeva, în spatele convoiului, a auzit o discuţie între două femei, ce îşi bârfeau nurorile.

-Nora asta a mea, nu-i bună de nimic. Nu mi-o trebuit de la început şi gata! Feciorul meu numa' de ea ascultă! Oricâţi bani face fecioru', pe tăţi îi strică ea.

- Aşa-s tăte, tu Lucreţă, aşa-i şi-a me...

- Vai, vai, lele Mărioară, asta mă mâncă șî mă gată din lume!

Şi, zâcând asta, lelea Lucreţa uită că-i în mijlocul drumului, între femei şi cu măna dreaptă începe a se scărpina în locul din faţă, cu toată seriozitatea (acolo unde nu-i voie) şi continuă să-şi bârfească nora, fără să înţeleagă ce legătură este între gest şi vorbă. Cele două colege, din spate, gustând hazul întâmplării, au transformat plânsul în râs, jelind mortul cu râsete vesele, de tinereţe nevinovată.

- Apoi, da, tanti Ica, adăugă Leana, că „Nu îi nuntă fără plâns, nice moarte fără râs!"

- D-apăi, eu, doamnă, zice lelea Rodovica, să mă cânt?, spune dumneata! Ia ce-am făcut: anu' şi cârlanu'! Câți copcii mi-i făcea bărbatu-meu, pe tăţi îi năşceam. Cu ultimul, atâta am răgicat, c-am vrut să-l pcerd neapărat! Da' n-am putut... Eu, văzând că tăt fac copii, am auzât ge la fomei ge pastilele acelea-antibebe, mai ştii, dumneata, ge alea să nu faci copii?

- Da, îmi amintesc. Le iau, le pun în sertar şi uit ge ele. Vine mama, fomeie bătrână, le ie şi le be.

- Doamne, tu mamă, da' n-ai văzut nişte bumbuţi mici, aici în sertar?

- Ba da, m-o tăt durut capu' şi tăt am luat câte una... N-o fost ge durere ge cap?

- No, doamnă, aşa am pățât! Da' să şcii, copciii mi-s buni. V-am spus... Ia, amu' l-am sunat pe unu' gin ei, unu' care s-o însurat ge la calculator. Aşa ş-o găsât fomeie, la calculatori. Ge geparte, nu ge pe la noi. Mare minune cum să cunosc astăzi: nu la şăzătoare sau la clacă, că pe calculator... Ş-atâta-i ge bine, doamnă... Mi-o zâs că-mi trimice bani, la spital, să am...

- Auzi, dragul mamei, să n-ai năcaz cu fomeia, gin cauza asta! Şî voi aveţi greutăți! Lasă...

- Mamă, n-am nici o greutate! Şi, ca să mă crezi, ţi-o dau prin telefon, să-ţi spună, că ea pune banii la bancă, numai să-i ridici dumneata! Auzi, mamă, cât te-am furat eu pe dumneata! Numai dumneata lucrai şi ţi-o fost greu, n-aveai bani să ne dai, să ieşim seara, în sat... îţi aminteşti? Doamne, eu vedeam unde-i pui şi ţi-i luam. Nu mulţi, ca să nu bagi de samă! Nu mult, ca să ştii, da' amu o venit vremea să ţi-i dau înapoi, mamă! Şi fata mi-i bună şi ginere-meu, tăţi. Doamne-ţi mulţam!... Lucră în străinătate, au de tăte... Şi eu am lucrat în Germania, patru ani. Atâta am răbdat ge la un neamţ, om la 94 de ani. Am gângit că mor eu, înaincea lui!

- Da' ce-ai căutat acolo, lele Rodovică?

- M-am dus să fac bani, să-mi ajut copiii... Ce să fac, doamnă? Doară nu ge buiacă! Că, oricât ge mulţi bani ai ave, tăt nu-s destui!... I-am slujât cu creginţă, că-s om cu frică ge Dumnezău… sănătoasă, că numa' amu' am fost beceagă… am făcut ce-o trăbuit! Greu mi-o fost şi cu omu', da' greu mi-o fost şi cu câinii!

- Cu ce câini, lele Rodovică ?

- Cinci câini mari, negri. Trebuia să-i hrănesc, să îi iau în braţe, să le dau pastile şi injecţii. Erau câinii fetelor lu’ nemţ. Nu puteam să strâg la ei sau să mă uit urât: mă rupeu, nu alta! Aşa ceva nici nu poţi crege! Să ce ferească Dumnezău! Să uitau la mine, cu nişte oci... Tăce le-am răbdat, doamnă, că ia, aşa am agiuns, noi, românii, să slujâm, care – pe unge, să ne pucem țâne... Dintr-o pensiucă, cum să trăieşti? Cine o zâs, nu o greşât că cine be apă gin pumn străin, nu se satură niciodată! Amu', am venit şi am scos bolovanii eştia, că ia, în douazeci ge ani s-o făcut stânci colţuroase! Nici nu încap în cutie... Bine că nu mi-o explodat cerea! Mă uit la cutie şi văd stânca.

Mă uit la femeie şi văd o femeie frumoasă, senină, rumenă în obraji, privind iscoditor, pusă oricând, pe glume.

- Auzi, doamnă, ai auzât ge cura Duncan?

- Am auzât, lele Rodovică, am auzât!

- Io am ţânut-o şi am slăbgit mult... mult… atâta hoit, nu m-am mai putut purta, ge pcicioare…

- Auzi, lele Rodovică, ce-i fluturaşul ăsta, pus pe cept? întreabă Leana.

-Leana, ăsta-i fluturaş, să ce monatorizăză. Aşa-i, doamnă?

- Da, ca să te monitorizeze, bineînţeles!

- Amu', mi-ţi râde, zice Leana, da' nu-s eu atâta de proastă! Vreţi să vă spui?

- Spune, tu Leană!

- M-am dus nu demult, la o nuntă, la restaurant. Jumătate nuntaşii erau români, jumătate - unguri. No, spre zâuă, toată lumea se îmbată, cum îi la nuntă... nu se mai dau duşi...

- Auzi, doamnnă, eu plătesc la tine, tu cântă la mine cântarea „Vine Dumnezeu cu trenu", de Mariana Deac.

- Omule, eu n-am auzit de cântecul ăsta. Îţi cânt orice vrei, dar ăsta nu-l ştiu!

- Eu plătesc la tine, tu nu vrei să cânţi la mine!

- Doamne, mă omule, ce să-ţi cânt? Eu, care nu-s proastă, mi-am dat seama:

- Auzi, doamnă, ştii ce cântec vre să-i cânţi?

- Care?

- „Adă, Doamne, trenu-n gară!", de Mariana Deac.

Un hohot de râs s-a înălţat în liniştea salonului.

- Ce faci, doamnă Ica, cum te simţi?

- Bine! Mă vedeţi, sunt aici de trei luni, tot mă duc şi vin. Mă vedeţi?

În clipa aceea, își dă jos de pe cap baticul, prins ca un turban, până peste frunte, deasupra ochilor. Pe cap, pielea-i lucea, fără pic de păr.

- De la citostatice! Alerg după un cancer: pe care îl iau dintr-un loc, el se face în altul. Acum, am venit pentru o intervenţie, la sân. Un nodul. Nu ştiu ce e, dar trebuie să-l scot. N-am încotro. E aici... nu-i mare lucru... nici operaţia nu-i grea... nu mă tem... numai să fie bine... Bărbatu-meu zice că s-a săturat, că nu mai poate să audă cuvântul Spital şi că mă duc din nou, să mă internez. E sătul. Nici n-a vrut să vină cu mine, să-mi ajute la bagaj. Oricum, el e mai egoist, de felul lui - nu mai vrea şi nu mai poate... Noroc că-i am pe cei patru fraţi, cărora le pasă de mine şi mă caută. Mă sună, mă încurajează...

Privesc şocată. Privesc acel chip palid, şters, uşor vineţiu, pe la ochi. Văd în priviri o licărire de speranţă, tăiată de cealaltă, de teamă şi dezamăgire. Acum a înţeles. La început i s-a spus că trebuie să facă citostatice şi raze, doar preventiv. Acum, şi-a dat seama... A acceptat soarta.

Când am venit prima oară şi am vazut acel popor de oameni, fără păr, cu capul acoperit, cu privirea pierdută, rătăcită, am rămas recunoscătoare Cerului că nu sunt printre ei.

Toţi, aceeași culoare şi tristeţe, ai impresia că sunt de pe altă lume. O altă planetă, care i-a risipit printre noi, să-i înţelegem şi să le împrumutăm din puterea noastră, din optimismul nostru şi din pofta noastră de viată.

Mi-am închis ochii, pentru o clipă, zicând cea mai scurtă rugăciune ce-mi trecea prin gând: Doamne îndură-te spre noi, păcătoşii şi ne miluieşte!

- Ştii, doamnă, adaugă Leana, eram copilă mică şi mergeam la târg, cu Tâna. Eram desculţă, că mi-am luat în mână tenişii, să nu-i rup de pcetrii: nu era asfalt, pe-atunci... Mergând eu, aşa, o tot aud pe Tâna povestind, singură ceva.

- Auzi, Tână, dumneata voroveşti sângură?

- Nu, draga Tânii, zâc rugaciuni. Mă rog.

- Spune-mi şi mie, atunci!

- Îţi spun, draga Tânii, da' numa dacă ţi-i învăţa şi tu copciii, la rândul tău, să le zâcă. Să le zâcă oriunde s-ar afla! Şi ei şi tu!

Şi Leana începe rugăciunea, cu mâinile împreunate, fără nici o jenă, de nimeni şi de nimic, senină şi sinceră, nevinovată şi bună, cu sufletul curat, de femeie simplă, de la ţară:

O, puternică fiinţă, care-n ceruri locuieşti, 

Şi acelor cu credinţă, rugăciunile-mplineşti

Tu, ce-a lumii roată mare

o-nvârteşti, din cerul sfânt,

Şi furtunile pe mare, le alini, cu un cuvânt

O, alină ş-ale mele mari dureri, ce mă muncesc,

Şi, din patul boalei grele, scapă-mă, medic ceresc!

Tu-mi trimiţi boale în viaţă

Tu le ştii şi vindeca

Numa-n Tine am speranţa

Doamne-ntinde mâna Ta,

Ca să pot umbla ferice,

pe-ale tale căi mereu

Cât voi fi pe lume, aicea–l preamăresc

pe Dumnezeu!

În numele Tatălui şi al Fiului şi-al sfântului Duh, Amin!

Ne-am împreunat cu toţii, mâinile, ridicând privirea spre tavan, spre cerul înalt, înspre care se înalță ecoul rugăciunii noastre...

O rugăciune către ceruri zboară

O rugăciune către Dumnezeu

Maică curată, pururea fecioară

Ridică greul sufletului meu.

O rugăciune către Domnul Slavei

Noi înălțăm, din ceruri, suferind.

Ascultă ruga, tu ne eşti salvarea

Şi ne scapă, Doamne, scapă, din nevoi...!

Foto: monitorulsv.ro