Sunt întâmplări care s-au petrecut aievea, sunt oameni care au marcat pe viaţă sau au modificat destinele altora, sunt dimensiuni pe care noi, în jungla urbană, le-am pierdut demult. Dacă ştiţi şi voi asemenea poveşti ale oamenilor care trăiesc în satele din Bistriţa-Năsăud, le aşteptăm negreşit pe adresa redactia@bistriteanul.ro.

Vă prezentăm azi încă un „episod” trăit şi consemnat de Nadia Urian din seria POVEŞTI DIN SAT – Speranța

Nu se putea să nu-l preferi, dintr-un grup de copii, să vrei să-l mângâi.

Tu, ca tu, dar căţeluşa, când îl căpăta după poartă, îl lingea, bucăţică cu bucăţică, răsplătindu-l pentru faptul că el nu se ferea de ea. O lua de după gât şi se răsturna într-o parte, pe iarba moale, din curte, lăsând-o să-l guste parcă, nu doar să-l iubească…

Ce făcea câinele când pleca copilul? Era jale. Era disperare. Alerga, de la o poartă la alta, lătra într-alt fel, a chemare, alergând în galop, la toate porţile, să nu plece. Să mai rămână… Parcă te ruga pe tine să-l ajuţi…

Şi câinii simt. Şi copilul simte. Şi toţi din jur… Şi bune, dar şi… rele. Nu întotdeauna, grozave!

Cum se făcea că nu era situaţie sau ambuscadă în pauze sau pe drum sau în curtea casei, ca el să nu fie prezent.

Le percepea ca glume. Se antrena însă prea uşor… Câte geamuri au rămas nesparte prin şcoală sau pe oriunde…?

Câte lacrimi nu i-au curs mamei de ruşine?

Lecţiile le făcea cu drag, doar rareori. Atunci, cu toţii se minunau câtă putere are mintea lui şi cu câtă uşurinţă gândeşte. Alteori, nici lecţii, nici lucru… Uita până şi de iepurii de care se ocupa singur, repetându-şi mereu că el o să devină medic veterinar, când va creşte mare.

Dar nici pedepsele nu-l mai înmuiau, măcar că îl făceau să renunţe la telefonul mobil sau la ceasul său preferat …Sau…

Ce era clar era că tatăl băiatului îl căuta şi-l controla, mai mult decât ar fi făcut-o toţi părinţii colegilor lui.

Îşi primea dojana pentru ce merita Nuţu, resemnat, că trebuie să poarte această cruce din care nu prea avea de gând să taie.

I se epuizaseră şi pedepsele şi recompensele şi peste toate nu-i mai rămânea decât speranţa că Dumnezeu îl va ajuta şi el, lucrând la mintea şi la sufletul copilului.

Iar mama, chemată la şcoală des, recunoştea de cum închidea uşa în spatele ei:

- Domnilor profesori, n-am venit să-l scuz doar să vă rog să-l iertaţi. Ştim şi noi şi înţelegem situaţia. Vreau să vă rog doar să mă înţelegeţi că nu stăm indiferenţi şi că încercăm să găsim o rezolvare a situaţiei.

Plătim orice stricăciune, îl pedepsim, nu fizic, ci aşa… să-l doară sufletul.

Acceptăm orice sugestie, vă rog să ne credeţi şi să nu ne etichetaţi aşa cum nu merităm!

Să enumeri câte au făcut? Doar ce n-au ştiut. Sau ce n-au făcut? Sufletul le spunea că şi Nuţu al lor se va îndrepta, că nu-i cere nimeni să fie ca ceilalţi fraţi mai mari la carte, dar că va învăţa o meserie, care să-l ajute să trăiască cinstit, dacă nu-i place cartea.

Oameni credincioşi, îl iau şi pe el în vacanţă şi merg să viziteze Nordul Moldovei, cu tot ce puteau să vadă, ca şi copii. Cu toţii, verişori şi verişoare, s-au aşezat pe iarba moale din curtea mănăstirii. Ascultau slujba, mângâiaţi de soarele cald şi aerul curat ce-l emana pământul - parcă. 

Băieţelul asculta rugăciunea, dar privea atent la partea de grădină împrejmuită cu gard înalt, de lemn. După el stăteau închişi mulţi păuni şi păuniţe, cu coada rotată, care puneau pată de culoare pe verdele curat al coastei peste care domneau singuri. Îţi îmbucurau privirea.

Deodată, Nuţu adoarme. Drumul l-a obosit. Se lasă pe iarbă, cu mâinile sub cap, pe colţul de pătură întins de mama. Era vară. Visează… visează… Doarme… La un moment dat, se ridică brusc. Faţa-i era numai zâmbet. Ochii nu mai făceau nici un efort să o exprime.

- Mamă, mamă, ai văzut şi tu?

- Nu, Nuţu! Ce să văd? Eu mă rog aici, lângă voi. Şi tatăl tău la fel. Îl vezi?

- Dar, mamă, eu l-am văzut!

- Pe cine?

- Pe călugărul acela!

- Ce călugar ai văzut? Nu e nici un călugar. N-a trecut nimeni. Doar noi…

- Păi, nu numai că l-am văzut. Uite ce mi-a povestit... Mi-a povestit că era odată un băiat tare rău. Cred că îmi semăna… nu ştiu…

Aici, Nuţu se opri şi o privi pe mama, cu colţul ochiului, destul de adânc.

- Şi?

- Şi, zicea că toţi câţi l-au cunoscut în şcoală erau sătui de răutăţile lui. Doar ruşine pentru familie şi povară pentru părinţi. Peste ani, profesorul de religie, cel care îi vorbea blând acestuia, de câte ori acesta făcea câte o boroboaţă - profesorul de religie organiza o excursie, cu elevii şcolii, pe la mănăstiri. Trebuia să înnopteze acolo, să participe la slujba religioasă de a doua zi, dar ar fi dorit să discute cu unul dintre preoţii tineri, căutaţi de şirul de oameni ce îşi aşteptau rândul să fie primiţi, după slujbă. Dar, n-a putut ajunge. A trebuit să renunţe. S-a întors la elevii lui şi a încercat să-şi găsecă un loc de odihnă.

Era bătrân acum şi nu mai avea rezistenţa tinereţii. Anii au trecut şi peste el, ningându-i chipul, dar nu şi sufletul… S-a sprijinit în gard, încercând să moţăie puţin. Cumva, cumva, va trece noaptea. Elevii lui, e drept, adormiră mai uşor, unii cu capul pe rucsac. Unii se mai rugau în gând, repetând rugăciunea auzită prin microfoane. Spre sfârşitul slujbei, terminând de ascultat şirul de oameni, tânărul preot trece pe lângă grupul de elevi al profesorului. Îl vede pe cel care-şi însoţea turma, precum păstorul.

- Bună seara, domnule profesor! Vă invit, dacă doriţi, să vă odihniţi oasele într-o cameră de la intrarea în spaţiul ce mi-i dat spre odihna trupească. Nu e mare, dar e un pat în camera de la intrare. Vă invit cu drag!

Profesorul întelege că n-ar face rău să accepte. Tânărul acesta, cu priviri blânde, cu chip de sfânt, scos din icoană, parcă ar înţelege… ceva. Poate nu-i greu... Poate nu-i uşor… Cine ştie?

- Mulţumesc, părinte! Mulţumesc! spune profesorul. 

A doua zi, în zori, primul care s-a trezit a fost preotul. Trecând prin holul în care profesorul s-a odihnit, încerca să iasă, fără a-l deranja pe acesta.

- Mulţumesc, părinte! îi spune profesorul, recunoscător.

Preotul se întoarce.

- Fiţi binecuvântat! Nu-mi mulţumiţi mie, ci Tatălui din Cer. Am făcut-o cu multă plăcere. Am doar o mică rugăminte: când ieşiţi, lipiţi uşa doar… Nu încercaţi să-mi lăsaţi nici bani, nici altceva. Doar atât vă rog!

Cuvintele îi erau grave, iar vorba suna a poruncă. Cum să înţeleagă asta profesorul? N-avea cum! N-avea! Nici nu vorbise cu el… Cum să plece aşa? Primul lui gest a fost să ducă mâna spre buzunar, să scoată banii şi să-i plătească găzduirea. Un preţ, simbolic… În clipa aceea, uşa s-a deschis. Preotul a simţit că profesorul nu-l ascultă.

- Mulţumesc, domnule profesor! V-am spus, nu faceţi altfel! Vă rog! Aşa-i că nu mă mai recunoaşteţi? Au trecut anii. Dumneavoastră aţi rămas acelaşi om bun, iubit de elevi, chiar şi de cei mai năstruşnici, din şcoală. Eu sunt Nuţu, cel pe care l-aţi dus la spital atunci când era să-mi rup mâna, căzând de pe trepte! Eu sunt cel pe care îl certaţi atât de mult! Niciodată însă numai cu vorbele, ci şi cu sufletul… Aşa fac eu acum! Am ajuns preot, prin voia Tatălui Ceresc. V-am recunoscut. De aceea v-am invitat, domnule profesor!

Profesorul a rămas fără cuvinte. Cum? Tânărul preot e fostul lui elev? E Nuţu? Neastâmpăratul Nuţu? Cum e posibil? Doamne, câtă putere ai! Trebuia să-şi dea seama! Ochii blânzi parcă îi aminteau de Nuţu… Privirea… Profesorul a rămas fără cuvinte…

Copilul îi povestea mamei. Toţi cei din jur îi urmăreau firul povestirii visului. Al visului lui.

- Mamă, pe băiat îl chema ca pe mine, mamă! Da, mamă! Nuţu îl chema!

Mama îl ascultă! Lacrimile mari şi fierbinţi îi brăzdau obrajii, lăsându-i şanţuri adânci. Le adună apoi în batista albă. Copilul părea liniştit.

- Nu l-aţi văzut, mamă?

De alături, tatăl îşi stăpânea suspinul, continuînd să repete, în gând:

- Doamne, Dumnezeul nostru, ajută-ne pe noi, păcătoşii şi ne miluieşte pe noi, Doamne!