Deşi atunci tovaraşul a rămas în inimile noastre ca domnul învăţător, încerc să redau chipul dascălului drag, aşa cum cred că o fac toți elevii, amintindu-și de dascălul lor pe care l-am recunoscut ușor din descrierile consătenilor, dar mai ales ale foştilor lui elevi.

Învățătorul care a purtat în suflet frumosul izvorât din marea lui pasiune pentru viată, pentru om, a fost persoana care a știut să cultive frumosul în relațiile dintre oameni și să-l îngrijească ca pe rodul bogat al toamnei.

Marea lui dragoste pentru copii, pentru munca de educație, optimismul lui care-i molipsea pe cei din jur, l-au făcut iubit și stimat de colegi și de întreg satul.

,,Domnul nostru’’ sau ,,dascalul  nostru’’ a fost tare iubit, ca om  şi învăţător, aici, în sat. Era al nostru, al sătenilor, pentru că a plecat de jos, dintre ţărani, a învăţat şi a devenit dascăl. Bun dascăl!

Nu provenea din familie bogată. Înainte, în tinereţe lucra cot la cot cu noi... Apoi a făcut şcoala.

Cel  mai important lucru, era faptul că ştia să se coboare la nivelul fiecăruia dintre noi. Ştia să vorbescă şi cu ciurdarul satului şi cu inspectorul raionului, pe fiecare îl respecta după rang.

Se respecta pe el, în primul rând şi îi punea şi pe elevii lui să facă acest lucru, cu ei şi cu cei din jur. Să se respecte învăţând carte şi comportându-se frumos.

Pe pereții casei, ai holului vedeam când mergeam să-l colindăm, expoziția de fotografii cu noi, elevii, iar în mijloc, dânsul. Noi, desculți sau, îmbrăcaţi sărăcăcios, iar în mijloc Domnul. Era un bărbat înalt, frumos, te privea pătrunzător, dar îți zâmbea îngăduitor...

În valizele din pod au rămas şi azi vederi şi felicitări primite de dânsul de la elevii plecati, peste ani, dar care i-au luat amintirea cu ei.

Îi aducea la bibliotecă pe toţi ţăranii Colectivului şi îi învăţa să citească şi le explica fel de fel de lucruri. Aşa era atunci! Desculţi sau încălţati cu tenişi, erau cu cartea în mână.

Purta grija bibliotecii satului şi ştia să-i adune pe oameni aici, să-i facă curioşi de ce scria în cărţi.

Cine-i purta prin sate ca artiști în programele Căminului cultural?

Domnu' îi purta.

Cine îi învăța să aibă grijă de colțul viu al clasei?

Domnu' îi învăța!

Flori ca ale dansului, nu avea nimeni! Așa îi făcea să creadă și să le iubească!

Iar dansatorii cei mai mari, cei ce știau să bată Bărbuncul erau tot elevii domnului.

Deşi se găsea în ultimii ani de profesie, rezultatele obţinute cu elevii săi la olimpiade şi concursuri îl ridicau în picioare  la sedinţe pentru a-şi primi aplauzele binemeritate.

Le primea din belșug și le adăUga în dreptul numelui școlii. Ele răsplăteau şi căile de a ajunge la aceste rezultate, metodele de muncă cu elevii, soluţiile şi felul cum îi corecta, uneori.

Nu poţi să nu zâmbeşti amintindu-ţi de pedeapsa pe care i-a dat-o celui ce fugea mereu de la şcoală şi se ascundea în căpiţa de tuşleni, făcându-l responsabil cu... ordinea şi disciplina clasei. Le-a respectat aşa de bine că a ajuns... avocat. Da, un avocat bun. A avut bună intuiţie, dl învăţator!

Un altul a ajuns... OM mare. Peste mulţi ani, îmi povestea râzând despre felul în care l-a pedepsit dl. învățător pentru că o pupa şi o îmbrăţişa mereu pe colega lui de clasa I.

M-a luat de mână şi m-a purtat pe uliţa satului, punându-mă să răspund întrebărilor:

-Unde mergi, tu, mă copile?

-Mă duc la Şcoala de Corecţie!

-Da, ce-ai făcut, mă?

-Am pupat-o pe Veta, că mi-i dragă!

-Mă, să n-o mai pupi! Îl rog pe d-nul învățător să te ierte, de data asta!

-Nu mai fac!

-Strigă de zece ori că nu mai faci!

-Nu mai fac!!!

Rudele şi vecinii aveau prioritate  şi la carte şi la... pedepse.

-Doamne, cum m-a pus unchiul să sar într-un picior şi să tot repet cuvântul ce nu am ştiut să i-l spun lui Domnu' la lecţie, decât cu greşeli.

Ne mirăm şi azi câtă linişte se lăsa în clasă, în lipsa lui, fără să stea nimeni cu noi, cât domnul era plecat la şedinţă.

Nimeni n-ar fi mișcat în bănci, ştiind că cea care ne păzeşte este rândunica din cuibul de sub streaşină.

Domnul le ştia pe toate, că rândunica îi şoptea!

Nu îndrăzneam să stăm mult la joacă sau să umblăm hai-hui, ştiind că puteam să-l întâlnim pe d-nul învățător. Şi atunci, în mijlocul drumului, ne întreba tabla înmulţirii. Să nu o fi ştiut!  Numai ce-l vedeai că intră în curtea casei și ne ia la rost, de față cu mama și cu tata.

Dacă eram în câmp, la greblat fânul, ne striga aproape și ne punea întrebări despre cum am rezolvat problema aceea cu... Ne așezam apoi la umbră, lăsam grebla din mână și începea să ne explice. Dar grebla cu noi alături, arătându-ne să ținem unealta corect și să lucrăm cum trebuie...

Dar nimeni nu avea un cuvânt legănat împotriva lui domnu'.

Din mâna lui ieșeau oameni!

-Auzi, domnu', ştiu că odată n-am ştiut ceva şi mi-ai dat cu liniarul două în palmă!

-Auzi, Vasile, dacă îţi dădeam patru, azi erai inginer, nu numai tehnician!

-Apoi, asta-i drept...!

-Auzi, Maftei, ce face dreapta, să nu ştie stânga! Înţeles-ai?

A înţeles Maftei când a văzut cum făcea domnul.

Cumpăra pâine, că nu se găsea atunci şi o împărţea tuturor săracilor şi necăjiţilor de pe uliţă. Pornea din magazin cu sacoşa plină şi ajungea acasă cu ea mototolită şi vârâtă în buzunar.

-Auzi, tu Marie, îi spunea soţiei, fă şi tu o oală de mâncare, să le duc la copiii aceia care stau singuri şi flămânzi că mama lor e internată în spital. Ne-o fi pomană!

Mai trebuie, oare, să mai spui ceva? Să spui cum cânta în biserică cu tot dragul şi curajul vremurilor, că nu aveau voie dascălii să facă asta.

Stătea drept şi smerit, cu faţa înspre Dumnezeu.

Aşa am auzit vorbindu-se despre domnu', învăţătorul satului şi poate am auzit  foarte puţin din câte a lăsat în mintea şi în amintirea oamenilor!

Dacă le-au păstrat, înseamnă că a meritat!

Asta întăresc şi eu, amindindu-mi de perioda când l-am cunoscut, iubindu-şi copiii, și nu doar ai lui. I-a ținut aproape de suflet și-i aștepta să vină spre casă pe vremea când clopotele bisericii anunțau asta.

-Doamne, nu pot să nu ies la poartă și să-i aștept! Ceva mă cheamă...! Mă apucă o jale...

Atât de mult îi lipseau că a şi găsit puterea să suplinescă un coleg bolnav și în anii de pensie. Urca pe bicicletă și pornea... Dorea să mai audă zarvă de... copii și să mai sădescă... pomișori.

Nepoţii îi duc mai departe numele şi cinstea, iar copiii satului recunoştinţa şi preţuirea.

Da, a trecut cu repeziciune prin viață, dar a lasat urme apăsate greu de șters.

A lăsat urmele, semnele vredniciei, a lăsat în urmă, generații viitoare.

La înmormântarea sa a plâns satul întreg, iar capătul cortegiului nu-l vedeai... A fost jale.

La căpătâi, copiii i-au cântat, din nou, amintindu-și...

Brav stejar cu fruntea ninsă, ai crescut vlăstare mii și ai avut drept călăuză, dragostea pentru copii!

Domnului nostru învăţator,

Al nostru, al sătenilor noștri...

În semn de adâncă preţuire...

A fost dascălul de aici, a fost dascălul de acolo, a fost dascălul de oriunde, așa cum vremurile i-au cerut-o și sufletul sătenilor l-a cuprins. L-au înconjurat și l-au prețuit! I-au descris chipul în cuvinte scrise cu cerneala... sufletului.

Domnului nostru învățător, cu adăncă prețuire!