Pe zid, la mijloc,  stătea făloasă o oală de lut, măricică, arătoasă şi... cochetă.

- Ce oală ai acolo, Zâno? De unde o ai?

- Acum mi-am cumpărat-o! Că cealaltă are altă poveste!

- Care cealaltă?

- Aia, răsturnată, de acolo, de pe pervaz. O vezi? Pare spartă. Hai să-ţi spun cum mi-am cumpărat-o! Ascultă!

Într-o bună zi, m-am trezit, în poartă, cu un copil, că mă întreabă:

- Doamnăăă, o zâs mama că nu vă trebe oale de lut, de făcut sarmale, şi... ghivece... o adus marfă nouă şi o duce la piaţă, să o vândă...

- Ba da! Vreau, dar să le văd  mai întâi ! Dacă vrea, poate să vină cu ele, la mine acasă.

După masă, o căruţă lungă, verde, trasă de doi cai, opreşte în faţa casei.

Pe scândura căruţei, ţiganca şi ţiganul. El, înalt, cu mustaţă, poartă o pălărie verde. Nu poţi să pictezi imaginea copilului lui, purtând pălărioară, pieptărel şi biciuşcă, galopând pe uliţă, pe spinarea calulului. Cel mai frumos cal, înşeuat ca la carte!

Țiganul e înalt şi puţin aplecat de spate.

Ţiganca, Rozeta, vişinie la faţă de atâta căldură câtă a suportat pe scândura căruţei din primăvară până toamna târziu, coboară greoi. Pe unde nu i-a ajuns năframa, e izbitor de albă...

Cum nu-i obiceiul la ele, nu-şi pun pe cap nici pălărie de soare. Clop, aşa îi zic. N-o vezi nicicând cu năframa înnodată în spate ci, mai degrabă, în faţă, sub bărbie, unde-şi leagă mai strâns, parcă, nodul .

- Măi  Rozeta, de ce nu-ţi pui o pălărie de paie, în cap? Coviltir nu aveţi la căruţă şi te prăjeşte soarele ăsta de dimineaţa până seara... Nu vezi ce umflate-ţi sunt picioarele?

- D-apăi, doamnă, ce să fac? Dacă plouă, mai stau pe sub căruţă sau sub un nailon, dar de soare, unde să te ascunzi?

- Ai grijă, Rozeta, că ai copii de crescut!

Avea grijă Rozeta până la poarta gri, a lui badea Vasile. Acolo, scotea de sub şorţ, fie un lighean mic, din plastic, fie o cană şi i-o dădea acestuia, ca plată, pentru ,,un cui’’-un pahar de ţuică, verde, de mere sau de struguri, distilată, dublu, pe care-l dădea pe gât, cât ai zice PEŞTE!

El, ţiganul, abia a venit din spital.

- Auzi, doamnă, zice fratele lui, de-abde l-o salvat doftorii! Are cu plămânile şi cu inima. O tăt băut bere rece, de la frigideri! Amu, îi de moarte... Dacă nu se-ngrijăşte...

- Dar nu demult a fost iar în spital, nu?

- Da, o fost şi ştiţi ce o făcut? O cumpărat medicamente scumpe, de două milioane.

Le-o pus în pungă şi le-o ascuns, sub pat. Numa aşa a putut be horincă şi bere, măcar că i-o spus doctorul că n-are voie... Da’ bani o dat pe ele!

- Nu-i bine, măi Rozeta, nu-i bine...Tu, ce mărfuri ai astăzi?

- Am lidene, am oale de lut, am coveţi, din plastic, găleţi, ghivece, oale de tablă, crătiţi, ceaoane... Ce vreţi?

- Păi, cum le dai?

- Le dau pe ceră, pe nuci sau pe bani... Da’ ce vreţi să luaţi?

Mă uit în lada căruţei. Acolo, colaci de sârmă, bucăţi de fier vechi, dintr-o sobă desfigurată, roţi de bicicletă, ruginite...

În gândul meu, mă bucuram că nu mai văd pe malul apei, de un timp, sobe ruginite, şchioape, aruncate... şi bucăţi de fier vechi, amestecat cu buruieni şi iarbă crescută, printre alte gunoaie, aduse de apele revărsate.

În lada căruţei, printre fânul gros, oale de lut şi tablă, acoperite cu fân, găleţi şi lighene din plastic.

- Uite, vreau un set de ghivece de lut şi o oală, pentru sarmale, din acelea, cu floare roşie şi capac. Cât face?

- În bani, 60 de lei, doamnă!

- Uite, mai vreau una, mai mică, pentru mama mea.

- Asta e 25 de lei. E bine, doamnă?

- E bine, Rozeta! Uite, banii!

- Să fiţi sănătoasă, doamnă! Poate, le mai trebe şi la pretinile dumnilorvoastre! Să le spuneţi şi lor...! Io,  nu-s ca celelalte ţigănci, doamnă, mă ştiţi!

- Bineînţeles!

Desigur, le-am spus şi lor şi şi-au cumparat şi ele. Erau frumoase şi utile. Ghivecele, încăpătoare, iar oalele... rustice.

Dar nu fierbi sarmale în oală, pe plita sobei decât toamna târziu şi iarna, când faci foc în sobă, iar casa se umple de miros de varză murată.

Aşa că, trece vremea, fără să-mi încerc oala! O aşez ca şi asta, pe zidul despărţitor al bucătăriei, spre admiraţia celor care o zăreau..

- Măi, ce oală grozavă! Şi nu e îngrădită cu sârmă! Super!

O iau, o spăl bine şi cu prima ocazie, pregătesc sarmalele, o umplu cu ele, torn apă şi o pun pe sobă, la fiert.

- Ce se aude, ce curge, pe sobă?

Se auzea plita sfârâind, deranjată de lichidul ce evada din oală, printr-o găurică , cât un fir de nisip sau pietricică, cât un bob de... mac, încălzită de focul de sub ea.

O iau, o golesc, mă uit şi văd... Nu-mi vine să cred! Marfă nouă, dorită, plătită fără târg şi... culmea! Doar eu n-am avut noroc, că celelalte femei nu s-au plâns de pagubă, niciuna...! Asta e!

- Măi, Rozeta, uite ce-am păţit eu: doar oala mea a fost spartă! Fă ceva şi schimbă-mi-o! Eu ţi-am plătit-o cinstit şi am cumpărat marfă nouă. Îmi pare rău că n-o pot folosi. Te rog, adu-mi alta!

- Apăi, doamnă, trebuia să faceţi sarmale, atunci, s-o probaţi!

- Zău, dar dacă o luam din magazin, trebuia să fac atunci mâncare în ea? Îţi strici reclama, Rozeta!

- Bine, doamnă, să văd ce pot face!

- Uite, ia-o, vezi şi tu ce-i cu ea şi schimbă-mi-o !

Îi dau oala. Trece un an şi mai bine...

- Tu, Rozeta, ce faci cu oala aceea?

- N-am mai adus, doamnă. Da', ’oi aduce...

- Bine!

Mai trec câteva luni:

- Rozeta, n-ai mai adus oale?

- Am mai adus ghivece, vreţi?

- Vreau ghivece, dar trimite-mi să văd, de care?

- Bine, doamnă!

Trece vremea. Nici ghiveci, nici oală...

- Auzi Rozeta, trimite–mi oala înapoi, s-o folosesc drept ghiveci! E bine? Dacă-i ghiveci, poate să curgă.

Ce să fac? Decât pagubă de tot, mai bine pe jumătate! Aşa gândeam eu.

- No, doamnă, am spart oala! Ce să fac? Am pus-o pe dulap şi mi-o alunecat... Oi mai aduce, cândva...

Mai trece o vreme. Îl văd pe Cristi, copilul ei, pe uliţă:

- Măi, Cristi, spune-i mamei să-mi trimită oala, să pun o floare, în ea!

Copilul de nici şapte ani, ager la minte şi cunoscător al situaţiei, se uită la mine lung şi îmi spune:

- Oala? Oala de pus sarmale?

- Da!

- Păi, oala d-voastră o vândut-o, mama, demult, la o femeie din sat, de aicea!

- Ce-a făcut, măi, Cristi?

- O vândut-o, doamnă, la altă femeie, de-aici, de pe uliţă.

- Sigur, măi Cristi?

- Da, doamnă! O mai vândut-o, o dată!

- Ce ai zis, mă?

- O mai vândut- o o dată!

Cine-a zis, nu a greşit:„ Omul beat şi copilul mic spune adevărul!”

Iar tu nu ai replică. Îţi vine să râzi singur, de tine. Revolta, abia dupa aceea o simţi...

Mă gândesc bine:

- Oare, eu a câta cumpărătoare am fost?

Peste un timp:

- Doamnă, vă trimit un ghiveci fain! Nici n-aţi mai văzut d-voastră, aşa un ghiveci!

- Bine, Rozeta!

Îmi trimite un ghiveci interesant: o oală, cât oala mea de lut, în poziţie răsturnată, cu o gaură în burta ei, în care  introduceai, vertical, un alt ghiveci, din plastic, vârât  parcă, în glumă, în oala de lut... spartă.

Rozeta era sigură că aici, la sat, nimeni nu i-o cumpără, datorită faptului că părea... spartă, cu adevarat. Îi rămăsese nevândută, din vară.

-Doamnă, oala asta aşa e sau e spartă de-a binelea?

-Nu! Oala asta s-a născut dintr-o poveste ce se cheamă „Oala de lut...spartă”

sau „Cine nu deschide ochii, deschide punga!”. Sunt sigură, draga mea, că o să-ţi aminteşti mereu povestea unei oale de lut...