În timp ce scărmănau lâna, prinzând-o între degetele mari şi arătătorul de la fiecare mână şi curăţind-o de eventualii spini prinşi în ea, nepoţii o priveau pe bunica şi îi apropiau covata de lemn, cea veche, cât de aproape, să nu se întindă prea mult la ea.

N-ar vrea ca bunica să obosescă.

Pe șorţul ei negru cădea ceea ce apa nu reuşise să spele din lână, făcându-l din gri, negru...

Se simţeau protejaţi aici, în preajma ei, dar mai ales, aşteptau să îi vină în minte şi alte poveşti, din acelea pe care le ştia din anii de şcoală.

- Apăi azi am să vă spun povestea ,,Cum s-a născocit rachiul?”, poveste scrisă în cărţi de unul, Sadoveanu Mihail. Aţi auzit de el?

- Da, bună, am auzit, că şi noi învăţăm despre el la şcoală. Hai, spune-ne povestea!

- Ascultaţi! Asta poveste o ştiu mai puţini oameni dintre cei bătrâni. Măcar că io o povestesc... e o întâmplare prea adevărată şi cuprinde într-însa multă învăţătură.

În domnia lui Alexandru–Vodă Calimach trăia, într- un sat cu numele Mărgineni, un gospodar pe care îl chema Ieremia Mocanu. Era acest Irimia un om vrednic, însă cuprins de multe necazuri, necunoscând nici învățătură, nici drumul  bisericii, se ostenea pe cât putea să-şi crească gospodăria, să aibă ce lăsa copiilor.

Într-o primăvară, când începe povestea, a ieşit la câmp, la arat, mai devreme decât ceilalţi săteni. A lăsat într-un tufiş, la capătul ogorului, traista cu mâncare şi a pornit a brăzda.

A lucrat cu destul spor până ce s-a urcat soarele deasupra dealului, pe urmă a poposit, a dejugat ş-a dat puţină hrană la boi. Apoi a cugetat că-i vremea să îmbuce şi el ceva.

Dar, cât lucrase el, Diavolul cel neadormit, duşmanul omului, se strecurase nevăzut în tufar şi furase traista cu mâncare, o bucată de mămăligă şi puţină brânză. Ş-acuma sta pitit la o parte, aşteptând pe Ieremia. Când va vedea că-i lipseşte traista, are să se supere  şi are să-njure pe Dumnezeu, ori de cruce, cum e obiceiul omului - şi tocmai asta-i trebuia lui Michiduţă.

Cine înjură a şi pecetluit cu dânsul contract pe veci, dăruind sufletul său Tartorului.

Irimia însă, când s-a apropiat de tufar ş-a văzut că nu-i de mâncare, a stat  şi n-a înjurat. A dat numai cu mirare din cap.

- Mare minune, zice el, cine Dumnezeu mi-a luat mâncarea? Căci traista nu cred să fi fugit singură. Va fi fost cineva mai sărac decât mine. Nu face nimica. Să-i fie de bine şi s-o ospăteze, sănătos! Eu mă duc să beau apă curată de la izvor şi mă întorc la muncă!

Când aude din tufă Michiduţă asemenea cuvinte îi vine să crape de necaz. Ca şi cum l-ar fi lovit cineva în cap, o porneşte în goană s-ajungă tocmai în fundul iadului, înfăţişându-se lui Scaraoţchi, tata dracilor.

- Ei? îl întrebă bătrânul, ce ispravă ai făcut astăzi pe pământ măi Michiduţă?

Scâncind, spune diavolul ce a făcut şi tremura carnea pe el de teamă.

- Cum? Acesta e câştigul tău de azi, ticălosule? a răcnit demonul cel bătrân. Ai putut fi tu mai slab decât un om de rând? Ce-am ajunge noi dacă toţi gospodarii şi nevestele lor ar uita să înjure sau să blesteme? Să piei din faţa mea şi să te duci să-ţi răscumperi greşeala. Să te întorci în robie pe trei ani la Ieremia Mocanu pentru traista lui cu mâncare şi dacă după trei ani nu te întorci cu sufletul lui, să ştii că te scald în aghiazmă!

Când a auzit Michiduţă de aghiazmă, i-au scăpărat ochii de groază. Şi n-a mai stat nici o clipă în faţa lui Scaraoţchi.

 Fără să mai răsufle, a dat iarăşi fuga pe pământ. Şi fiind soarele în asfinţit şi întorcându-se gospodarul de la câmp, l-a găsit la poarta casei, umilit şi întristat, sub înfăţişarea unui copil orfan...

- Cine eşti tu, copile, de unde vii şi cum te cheamă?

- Bădică Irimie, răspunse  băiatul, sunt un biet suflet rămas singur pe lume şi caut stăpân, căruia să-i muncesc cu credinţă. Simbrie nu-mi trebuieşte, ci numai milă şi vorbă bună. Mă cheamă Dănilă.

- Asta trebuie să fie o răsplată a lui Dumnezeu, cugeta gospodarul, pentru paguba de dimineaţă. Şi îl primeşte pe Dănilă.

Cum aude vorba bună, feciorul cel străin, deschide poarta, mână boii până la şopron, îi dejugă, le dă de mâncare, pune toate în rânduială ca şi cum ar fi slujit zece ani în acea gospodărie, aşa că şi Mocanu şi nevasta sa se uitau cu uimire la el şi nu le venea a crede că a putut da peste ei aşa noroc. Într-adevăr, unde punea Dănilă mâna, se cunoştea. Şi era ş-un om care da sfaturi înţelepte.

- Stâpâne, zice el, văd că toată lumea ară dealurile. Eu zic să arăm, să semănăm în şes, la loc jos, unde-i lărgime mai multă.

- Cum să semănăm în mlaştină, măi Dănilă?

- Ascultă, stăpâne, de sfatul meu, căci cunosc eu unele semne ale vremii.

Gospodarul s-a înduplecat ş-a semănat în văi. Şi s-a întâmplat în acel an o secetă de au ars ş-au pierit toate holdele de pe dealuri. Iar la Ieremia lui Mocanu în vale s-a făcut mult şi bun rod. I-a clădit Dănilă hambar ca să aibă unde pune porumbul şi grâul.

Vine cealaltă primăvară. Oamenii se grăbesc să cuprindă locuri în văi.

- Stăpâne, zise Dănilă, noi să tragem tot la lărgime. Anul acesta semănăm pe dealuri.

Au semănat pe dealuri ş-a crescut bogăţia din pămănt, căci s-au nimerit ploi îmbelşugate şi dese peste vară. Iar în şesuri au năvălit puhoaie  ş-au căzut holdele la pământ, putrezind. Când a venit toamna, Irimia Mocanu a cărat în gospodăria lui atâta roadă cât nu mai avea unde o pune. Şi şi-a făcut el socoteala că-i cel mai bogat om din Mărgineni. Era mândru ş-avea mare credinţă în argatul său.

- Ei, Dănilă, a întrebat el, acum ce facem noi cu prisos de roadă?

- Facem lucru bun, stăpâne, a răspuns Dănilă. Ştiu meşteşug să fac cazan minunat, în care băgam pâinea de prisos şi din ea iese o băutură plăcută, căreia muscalii îi zic vodcă, iar ungurii îi zic pălincă. Noi să-i zicem rachiu şi să-l cinstim sănătoşi!

Ca totdeauna, Irimia Mocanu l-a ascultat pe Dănilă. Ș-au lucrat ei amândoi de au prefăcut pâinea lui Dumnezeu în băutură. Şi, gustând-o, gospodarul s-a bucurat.

- Bun lucru m-ai învăţat să fac, măi Dănilă, a zis el. Am să chem prietenii şi rudele să-i cinstesc, să se bucure şi ei de aşa bunătate.

A chemat rude şi prieteni. Iar Dănilă a ieşit în ogradă şi într-o clipă s-a înfăţişat lui Scaraoţchi, în fundul Împărăţiei întunericului.

- Stăpâne! A strigat el, gâfăind de bucurie: mi-am făcut osânda şi mi-am plătit datoria. Binevoieşte şi vino pe pământ, în sat, la Mărgineni, ca să- mi vezi isprava.

Bătrânul părinte al demonilor s-a înduplecat. Amândoi au venit în sat, la casa lui Ieremia şi cum le e firea lor, fără să fie de nimeni văzuţi , s-au aşezat pe un capăt de prispă, la colţul casei.

Ş-a privit Scaraoţchi prea frumos şi prea minunat lucru.

Fruntaşii satului se strânseseră la cea dintâi crâşmă din Mărgineni şi gustau rachiu. După ce au deşărtat câte un păhărel, nevasta omului le-a turnat iarăşi. Din nebăgare de seamă a turnat mai mult ş-a împrăştiat băutura pe masă.

- Bagă de seamă, nebuna dracului ! - a strigat Ieremia. Cum verşi asemenea bunătate?!

Ş-a înjurat-o de Dumnezeu şi de cruce.

- Ahaaaa! - a rânjit Michiduţă, ia aminte, taică. A început omul să vorbească cum trebuie!

Ieremia a smucit ulciorul din mâinile femeii şi a prins a turna el băutura.

La poartă s-a oprit un drumeţ sărman, care privea cu jind cum petrec şi se veselesc cei din ogradă. Ar fi vrut să intre şi nu îndrăznea, înghiţând în sec.

Ieremia Mocanu a băgat de seamă şi s-a întors spre el:

- Dar tu, calicule, ce stai acolo?! Eu de golani n-am nevoie aici. Du-te dracului!

- Aşa da, şopteşte Scaraoţchi... asemenea cuvinte îmi plac şi mie!

- Stai, că mai este! i-a şoptit, rânjind, Michiduţă.

Oamenii au mai cinstit ş-au băut până ce au început a vorbi cu mare dulceaţă şi a se linguşi, schimbând căutături galeşe.

- Bun, şopteşte iar bătrânul... dacă se prefac în vulpi apoi încap în căngile noastre.

- Mai aşteaptă, mai stai, râde Michiduţă. Acuma se mângâie cu cozile, ca vulpile. Dar mai pe urmă au să-şi arate colţii, ca lupii.

Iar oamenii au mai dat pe gât câte un pahar, două.

Deodată, glasurile li s-au înălţat şi li s-au înăsprit. Înjura care de care mai crâncen. Li s-au încruntat ochii. Au prins a da cu pumnii şi şi-au zdrobit nasurile.

- Staţi, prieteni, ce faceţi? răcnea crâşmarul şi a lovit în cei mai deaproape cu un scaun. Atunci oamenii s-au întors către el, năpustindu-se şi i-au dat o mamă de bătaie, soră cu moartea.

Scaraoţchi se scărpina în barbă, mulţămit.

- Din ce în ce mai bine, din ce în ce mai frumos!

- Stai, că mai este! - rânji iarăşi Michiduţă. Turbaţi sunt acuma lupii, dar pe urmă au să se prefacă în alt dobitoc.

Au mai băut ce au băut, până ce s-au înmuiat de tot şi chiuiau şi gemeau, în toate felurile. Pe urmă, vornicul satului, aducându-şi aminte că el e omul stăpânirii şi trebuie să facă acolo o dreptate pentru bătaia care a fost, s-a mişcat spre poartă, clătinându-se, a alunecat şi a căzut cu nasul în băltoacă. Au venit câţiva să-l ridice, au căzut şi ei. Şi stăteau în mocirlă, fără simţire, grohăind.

- Bravo, băiete! încuviinţează Scaraoţchi, bună băutură ai iscodit. Eu însă nu mă dumiresc bine cum ai făcut-o. Socot aşa că ai amestecat în ea trei feluri de sânge. Sânge de vulpe, de aceea i-ai arătat oamenii întâi linguşitori, sânge de lup, de aceea s-au încolţit şi s-au sfâşiat şi sânge de porc, de aceea zac grohăind în mocirlă.

- Ba nu, părinte, a lămurit Michiduţă, clipind din ochi, n-am amestecat trei feluri de sânge, ci i-am dat stăpânului meu Ieremia mai multă roadă decât îi trebuie.

Omul e slab şi uită lesne de Dumnezeu şi de învăţăturile lui - de aceea belşugul cel sfânt l-a prefăcut în rachiu. Şi prin rachiu se naşte în el sângele vulpii, al lupului şi al porcului.

Iar dacă pământenii vor urma astfel cu această învăţatură a mea, apoi în curând o s-avem în iadul nostru destul loc să-i cuprindă!

- Aşa este, a încuviinţat Scaraoţchi, bătrânul. Ți-ai plătit datoria ş-am să-ţi dau o decoraţie. Hai să mergem! Când om mai trece pe aici cu vremea, avem să găsim numai ruină şi pustiu.

Într-adevăr, satul lui Ieremia s-a pustiit, numai amintirea i-a rămas.

- Ce frumoasă a fost povestea! Bunico, ne mai spui şi mâine?

- Vă mai spun, numai dacă îmi ajutaţi la depănatul lânii, pe vârtelniţă!

- Îţi ajutăm, bunico! Îţi ajutăm!

Peste ani, nepoţii au găsit-o însemnată, undeva şi le-a fost mai uşor să şi-o amintească.

De aceea a fost posibil să ajungă şi la dumneavoastră!

FOTO: Robert KOVACS