Câte patru sau câte cinci, fiecare îşi astâmpără setea cu câte ceva: suc, bere sau ţuică. Uneori aleg... carcalet – adică un amestec de suc cu bere.

Doar două voci mai stridente taie hărmălaia produsă, făcându-le pe celelalte să se stingă.

Una e vocea mamei, cealaltă, a unei copile, iar uneori cea a tatălui, întreruptă de pauzele dintre discuţii.

- Ce, nu ţi-am făcut tort? Uite, acum mă duc să îţi fac. Pornesc aragazul şi îţi fac. Nu mi-e greu! Să-i fac şi prietenei tale? Îi fac şi ei. Să nu zici că sunt rea!

E gata să se ridice de pe loc, să ajungă acasă şi să pornească aragazul, chiar dacă ţi-e groază să faci doi paşi de sub umbra acoperişului. Zăpuşeala nu te lăsa nici să respiri.

Acel lucru, atunci, era o pedeapsă, pentru oricine.

Mă uit mai atent. Văd o femeie frumoasă, plină de energie, care încearcă să apuce  singură cele două sacoşe grele şi să pornească apărată doar de borul unei pălării de soare.

Alături, o văd pe fetiţă. O fetiţă de vreo 11 ani, urâţică - arăta. Privirea duşmănoasă pe faţa urâtă o făcea şi mai urâtă. Ce e cu fata asta?

De unde urâţenia asta, dintr-o mamă atât de frumoasă? - mă întreb în gând.

- Te uiţi urât la mine, aşa-i? o întreabă mama.

- Tu nebuno, du-te acasă şi fă ce-ai zis! intervine scurt tatăl - privind-o poruncitor pe soţie, de la masa de alături.

Nu ştiam că îi e soţ dacă nu s-ar fi băgat acum în discuţie...

- Las-o pe nebuna asta, tu copilă!

Copila, da, dar nu copila lor. El, un bărbat frumos, înalt, ameţit de băutură. Ea, o fetiţă de 10-11 ani, bine îmbrăcată, care stătea nepăsătoare, neridicându-şi privirea încruntată decât ca să se certe cu mama, aşteptând ca alţi colegi de pahar ai tatălui să-i sară în apărare. La un moment dat, începe să i se adreseze femeii, lătrându-şi parcă cuvintele:

- Păi, ce, ce mi-ai dat tu? Nu mi-ai dat bani să mă duc iar în excursie! Tu nu-mi dai când vreau eu! Eşti o proastă! Eşti o ...ne...! Mă pui la lucru... Da...

- Păi, nu acum ai venit din Deltă? N-ai o săptămână... Şi te-am lasat şi în excursie la munte şi... oriunde... Ce mai vrei?

Văzând privirea pătrunzătoare a soţului, pentru o clipă se opreşte, apoi continuă: 

- Păi, de ce să tac? Să spun aici, să mă audă toţi cei de faţă: am înfiat-o pe asta mică de la vârsta de doi ani. Femeia mai avea o fată, căsătorită .

Văzând-o singură, chinuită şi abandonată de mamă, m-am gândit să fac un bine şi s-o înfiez, că mi-a fi pomană... Unde mănâncă trei, mai mănâncă unul.

Când a fost bolnavă, am dus-o la toţi  doctorii, am crescut-o ca pe propriul copil, am îngrijit-o până a ajuns mare.Toţi cunoscuţii îmi ziceau că nu-mi fac bine mie. Ce-mi trebuia să mă leg la cap? Cine mai face astăzi aşa ceva? Eu mi-am zis că dacă mi-a scos-o Dumnezeu în cale, să o ajut, să fac ceva...

M-am dus apoi cu ea la şcoală. Am mutat-o dintr-o bancă în alta, că nu învăţa şi nu-i plăcea nicicum la şcoală. M-am certat cu toată lumea, cu învăţătorii, cu profesorii. Ea era de vină, ea se certa cu toţi, că abia a putut  trece de pe o clasă în alta. A mea copilă o învăţat bine, n-o trebuit să mă duc la şcoală o dată macar... Numai să-i duc flori, la premiere... Pentru asta, într-una... Şi uite ce mulţumiri primesc, în schimb.

Îi spun  mereu că ai lor trăiesc greu, că-s plecaţi în străinătate şi nu mai ştie nimeni de ei! Ceilalţi fraţi i-s împrăştiaţi pe la case de copii. La bunici au rămas doi fraţi mai mici şi trăiesc toţi din alocaţia lor.

Pe mine, nu mă scoate din Tu şi îmi dă ordine. Mă urăşte şi nu ştiu de ce! Ba e mereu nemulţumită!

Din nou, privirea mi-a alunecat la el, la tată: un om arătos, dar băut. Prea băut.

Împreună făceau o pereche potrivită - aş zice, şi la ea, la copilă, aproape nepoată a lor: un monument de obrăznicie şi răutate. Afişate, în priviri, gesturi şi vorbe. Obraznicie de necrezut...

Îmi răsunau însă în urechi cuvintele de implorare ale unei femei rănite, adânc, în  suflet.

- Spuneţi-mi, oameni buni, cu ce sunt de vină? Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să fac o faptă bună, să scot din ea ceva. Uitaţi-vă acum, cum mă răsplăteşte!

- N-aţi auzit povestea cu moşul şi şarpele încolăcit de gât, pe care l-a înfiat? Uite-aşa am ajuns eu! Nici milă, nici ruşine, nici frică de Dumnezeu!

Plângea şi se văita, în timp ce peste masă o priveau doi ochi urâţi, încadraţi într-o mutră urâtă, oglinda unui suflet pe măsură.

Părul negru, scurt, gesturile grosolane şi expresia forţat de urâtă mi-au rămas în minte întreaga zi.

Am fost martoră la ceva ce pe moment nu înțelegeam în profunzime. Ştiam doar că mă răscolise atât de tare că până să ajung acasă, întâmplarea nu-mi ieşise din minte.

După-amiază totul mi s-a lămurit.

Ela sosise de la Cluj, unde locuia într-un apartament super-luxos, împlinindu-şi timpul şi bucuria, cu o căţeluşă mică de statură, nu-i ştiu rasa. Nici nu vreau.

- Ce face, cum stă fiinţa asta toată ziua închisă între pereţii apartamentului, până seara, când sosiţi voi, care de pe unde?

- Păi stă şi ne aşteaptă, că n-are ce face. S-a învăţat. Plânge când plecăm şi se bucură, când sosim. Ştiţi, n-o să credeţi ce vă spun! Dacă mă vede plângand, vreodată, vine şi îmi linge lacrimile de pe faţă. Plânge alături de mine. Poate nu credeţi...

Și, pe moment, n-am crezut-o ...

- De ce n-o aduci la noi, când veniţi cu maşina? Aici, în curte, s-ar înveseli şi ea, descătuşată de strânsura pereţilor.

-Dacă spuneţi, o s-o aduc!

Şi a adus-o.

Întâi s-a zbenguit, fericită, prin curte, apoi Gabi a dus-o în cameră şi i-a aranjat culcuşul.

- Noi plecăm, pentru o oră. Nu luăm şi căţeluşa, că e obosită de drum şi o să se joace ea prin curte, când se trezeşte. Oricum, noi nu zăbovim.

- Bine.

Dar, minune!

Nu ies bine ei din curte şi căţeluşa îi simte lipsa Elei. Iese din casă atunci când maşina nu era ajunsă în capătul uliţei şi începe să plângă, schelălăind, a jale. O căuta cu privirea, în susul şi-n josul uliţei, venea apoi la mine, plângea scurt şi mă întreba, parcă, unde-i stăpâna? Unde-i prietena ei?

Plânsul ei era precum al unui copil pe care nu-l puteai linişti cu nimic.

La un moment dat, s-a urcat cu labuţele din faţă pe poarta din spatele casei şi a început să se jelească, pe limba ei.Toţi cei ce treceau pe stradă întorceau capul, nepricepându-i plânsul. Băieţii ce jucau fotbal în drum, impresionaţi de plânsul ei, au pus mâna pe telefon :

- Alo, Ela, unde eşti, că-ţi plânge căţeluşa, de o aude toată uliţa. Ce ne facem cu ea?

- Sosim imediat!

Păi, cum? Căţeluşa plângea, căţeluşa era fericită, căţeluşa era recunoscătoare, căţeluşa... dar, nu omul. Omul... fetiţa aceea, n-avea labe, n-avea dinţi, precum căţeluşa, dar muşca rău... din sufletul celei căreia i-a fost milă de ea....

Poate mai era de priceput ceva, ce eu n-am reuşit încă.

Oamenii aceştia erau mutaţi de curând în sat, iar altceva nu ştiam despre ei...

            Nici nu trebuia. Oricine ar fi văzut asta, ar fi gândit la fel.

Va coborî şarpele de după gâtul moşului? Oare, ce îl va aştepta jos? Cine va face dreptate?

Doar Dumnezeu, Cel Mare şi Puternic!

FOTO: Robert Kovacs - robertkovacs.ro