- Păi, cum să nu mă enervez, că nicicum nu vrea să priceapă şi numai în contră vorbeşte. În contra mea! La al meu copil i-o furat, azi, telefonul…Da. I l-o furat... telefon scump!

- De unde, de la şcoală? Ţi-e mărişor copilul…

- Într-a şasea… Nu ştie unde l-o pierdut. Nu ştie nici el. Zice că ar fi venit de dimineaţă cu el şi acum nu şi-l găseşte. Şi era de acela scump!

- Şi de ce vă sfădiţi?

- Păi, dacă zice că-s rea, intervine cealaltă! Eu îi spun că ea greşeşte şi de aici începe cearta. De ce a trebuit să-i cumpere telefon atâta de scump, când ea lucrează în schimburi, la fabrică? Uită-te la mâinile ei! Sunt ca ale unui bărbat de muncite. Eu îi vreu răul?! I-s  verişoară… Câte zile a muncit să-i cumpere lui telefon, să-i plătească  abonament, să-i dea bani de buzunar în fiecare zi şi el să… ce? Să nu se trezescă dimineaţa, să nu meargă la şcoală - dacă se poate, dacă mama-i la lucru! Dacă merge, să nu meargă fără bani de cheltuială, că aşa merg toţi! Iar dacă porneşte la şcoală nu se ştie unde ajunge! Poate la bar, că-i în drumul lui! Acolo, mai trage o ţigară şi pleacă mai departe... Se poate? Când iese de acolo, sigur mai are şi o ţigară, ascunsă, sub napolitană! Dacă poate, mai trage şi câte o bere, aşa, în loc de suc... Nici nu se sfieşte… De unde să ştii că nu şi-a pierdut telefonul acolo?! Doar nu fuma singur. De unde ştiu?! Eu l-am văzut de dimineaţă! De aia ştiu şi de aia s-a enervat, că i-am spus. I-am spus ce am văzut.

- Păi, ce, în şcoală nu i s-a putut fura?

- Ba da! Numai că în şcoală sunt camere de filmat peste tot şi îl prinde uşor pe faptaş! Dacă se dovedeşte! Altfel, nu poţi învinovăţi pe nimeni! Ce, toată lumea e vinovată, numai copilul ei nu? Trebuie să fim corecţi!

- Păi, numai al meu e cel mai rău din şcoală? Toţi au telefoane mobile! Toţi! Cum să-l verific? Îl sun, să văd dacă merge la şcoală.

- Desigur, de-aia are catalogul plin de absenţe! Ce ţi-a spus la telefon? Că e la şcoală! Nu?! Când ai ştiut? Abia când ţi-o spus diriginta…

Ei, acum, ce-o să faci? Dacă afli cine-i hoţul, te cerţi cu vinovatul? Ajungeţi pe la poliţie... Deci, cu telefoane sau… fără? Cum e mai bine?

Femeia din stradă aude cearta şi intervine, împăciuitoare:

- Nu vă mai sfădiţi! Asta-i lumea şi nu aveţi ce face! Unii le cumpără telefoane, tablete scumpe, încă de la botez. Nu ştie să vorbească copilul, dar are telefon. Aşa-i acum! Nu vă faceţi supărare! Hotărâţi singure ce se poate face că sunteţi femei cuminţi amândouă şi căutaţi rezolvarea! Şi mai sunteţi şi neamuri, pe deasupra! Eu sunt bătrână, dar pe vremea mea erau altfel de obiceiuri! Copiii erau atraşi de altfel de jucării. Prin minte mi-a trecut o întâmplare pe care nici azi nu ştiu cum s-o judec! Ziceți voi...      

Eram copil. Sărbătoream Paştele într-un sat de munte, acolo unde locuiam. Tata era pădurar. Se obişnuia atunci ca la sărbatori să fii mereu vizitat de un fel de negustor, orb de un ochi, legat ca piraţii, cu un batic negru, care-i acoperea şi ochiul lipsă. Arăta ca un pirat din filme, îmbrăcat cu un pardesiu lung, larg şi desfăcut pe cusăturile laterale, plin de buzunare cusute, în interior şi în exterior. Ducea în ele nasturi, aţă de cusut, ace, mărgele, cuburi de drojdie prospată - întotdeauna. Niciodată n-am înţeles cum făcea, că în capătul lumii, fără  frigider, reuşea să aibă mereu marfă proaspată, fără ca el să o facă. Pe atunci, singura legătură cu oraşul era autobuzul. Îi ziceam cursă.

E adevărat, o explicaţie exista: pe el îl vedeai zilnic urcând şi coborând din cursă. Aducea şi marfă la comandă pentru femeile care aveau acasă copii mici şi nu puteau pleca de lângă ei. Îi dădeau bani şi el le cumpăra… Era primit în orice casă, la orice oră şi cu toată încrederea. Se cunoşteau toţi între ei.

Nu ar fi făcut vreo greşeală, că l-ar fi costat prea scump. Şi purta o poreclă interesantă: îi ziceau Cazacu. Nimeni nu ştia de ce.

Un alt personaj interesant era Tomiţă. Acesta îi era numele şi nimeni nu se întreba de unde-i vine. El urca de multe ori la casele din deal, suind panta abruptă, străjuită de un gard. De fapt, mai mult de stâlpii lui ce păzeau doar coasta dinspre şosea. Erau, mai mult, semnalul că acolo te puteai rostogoli oricând.

Pe partea cealaltă erau lespezile de piatră ce formau treptele spre casa vecinei.

Cei doi erau buni prieteni. Şi mai aveau încă unul, în vecini, unul într-o doagă, ca şi ei. Îl aveau pe Aurică.

Parcă îi alesese cineva anume... după poreclă. Sau nume? Cine ştia?

Într-una din zile, se trezeşte vecina cu Tomiţă că-i doarme în camera în care se intra din târnaţ, zisă casa dinainte. Era după Paşte şi afară era destul de călduţ. Vecina intră grăbită şi stă locului, speriată, văzându-l că acesta se ridică somnoros, dintre pernele clădite frumos pe pat în casa dinainte.

- Da', ce supăru' cauţi tu, aici? Ieşi afară, repede, până nu înmoi mătura în ştiob!

Tomiţă, speriat, buimac de somn şi băutură, se ridică în capul oaselor, dintre perini şi o întreabă pe mama:

- Da', dumneata, aicea stai ?

-Vai, bată-te să te bată, da', încă mă mai întrebi că eu aicea stau? Stai că ţi-oi arăta eu ţie!

Nu se termină bine povestea asta că iar apare pe la noi, ştiind bine că şi mama îl îmbie cu mâncare, ca întotdeauna. Unde mănâncă şapte, mai mănâncă unul! Ştia el că de Paşti femeile fac oricum mâncare multă şi bună, iar ouăle... nu aveau număr.

Îşi umplea cu ele toate buzunarele, ca povizii pentru zilele grele ce urmau.

Mama îi punea cozonac şi turtiţe în traistă şi sarmale în farfurie. Avea la el o traistă cu marginea nu doar roasă, dar şi jegoasă.

Purta un fel de căput lung, din pănură neagră, dat de cineva. El îi tăiase din mâneci. Sub el avea un jerseu, zis sfetăr, aspru, tricotat, din lână albă, care acum nu mai avea culoare. În loc de căptuşeală avea cusute multe buzunare. Nu se ştie dacă el le-a cusut sau s-a îndurat cineva...

Oricât de cald era afară, nu le dădea jos. De ce? Întindea căputul jos, pe pământ şi dormea pe el. Dormea liniştit, cu fluierul alături.

În picioare nu avea cizme ca şi Cazacu. Avea nişte opinci mari, cu nişte gurgoaie lungi, ridicate de vârf. Era încălţat cu obdele gri, devenite negre, prinse cu nojiţe de lână, răsucite în jurul piciorului până sub genunchi.

Buzunarele îi erau pline, toate, mai puţin unul. În el îşi purta fluierul lung, maro, lucios de sclipea cât era de folosit.

- Cristos a înviat !

- Adevarat c-a Înviat,Tomiţă! - răspunde gazda.

- Am venit să vă cânt un cântec!

Era felul în care dorea să spună că nu cerşeşte şi că plăteşte ceea ce i se dă.

- Poftim, cântă! Postul a trecut, dă-i drumul! 

Şi dacă la Paşti cânta din fluier colinda de la Crăciun, tot bine era! Nu-l puteai opri! Cu cine să-ţi pui mintea? 

Era Tomiţă, un om înalt, nu prea hipene la minte, cu un clop vechi, pleoştit, aruncat peste vârful capului, acoperindu-i parcă cucuiul din vârf. Era încălţat cu opinci, straiţă, pe umeri cu un căput de lână, pe care nu şi-l arunca din spate nici vara.

Capul ţuguiat şi gura deformată îl făceau unic. Buza de jos, mai lungă decât ar fi trebuit, şi-o întindea pănă la vârful nasului. Şi asta cu ușurinţă...

Fluierul îi era singura lui bogăţie. Cea mai de preţ. Cu el scotea sunete vrăjite.

Nimeni nu ştia de unde îl are. Nici el măcar. Şi cum cânta! Aplecat pe spate, cu ochii închişi, trăia fiecare sunet ce-i ieşea din băţul găurit.

Casă, nu ştia nimeni să fi avut Tomiţă! Familie, nici atât! Toată lumea îl ştia de Tomiţă şi atât.

Nu voia nimic gratuit şi dorea să te răsplătească pentru ceea ce-i dădeai cu un... cântec.

Doamne, cum îi mai dansau degetele pe lemn! Iar capul şi-l mişca în toate părţile, trăind muzica ritmată, iar cu opinca făcea groapă în pământul din faţa treptelor, unde cânta.

Numai băutura nu-i era bună s-o vadă! Nu- ţi era pomană să-i dai!

Chipul lui te făcea să râzi. Să râzi cu poftă, văzând cât de greu îşi ferea nasul lung, să nu-l încurce la cântat, blocându- i găurile fluierului. Ca un cioc lung, roşu.

Dar, ceva avea să tulbure satul şi sărbătorile...

În două zile, tot satul fierbea. Aflase de supărarea lui Tomiţă. Fluierul. Îi pierise fluierul! Unde? Nimeni nu ştia unde.

Era clar că nimeni nu se va mai putea bucura de cântecele lui, iar el nu-şi va putea câştiga existenţa.

Toate ca toate, dar durerea lui cea mare era hoţul! Cine? Cine a putut să-i facă una ca asta lui Tomiţă? Cel pe care-l bănuia că i-a făcut paguba, era atât de sigur că-i el, dar nu-l putea dovedi nicicum! 

Era Marin, copilul cel mic al şefului de post, al miliţianului. Era Ţâcă, de nici patru ani. Era copilul îmbrăcat în costumul tricotat crem, cu căciuliţă şi ciucur, în vârful capului. Cum se mai uita el la fluier când Tomiţă le cânta mesenilor care chefuiau în căminul de lângă Sfatul Popular! Lor le-a plăcut cântecul, iar drept răsplată i-au dat câte un păhărel de ţuică,  zis ginars, sau poate două... ori trei ?!

Copilul, venit în vizită la tatăl lui, la Sfat, privea speriat, apoi fascinat de cântec, de fluier şi de degetele pricepute care făceau să iasă melodia aceea numaipomenită.

Cum aş face să-l am eu? Şi eu aş mişca degetele pe fluier şi aş cânta! Asta simţea, asta credea, asta visa stând rezemat de mâna tatălui, sprijinit de masă.

La un moment dat, Tomiţă n-a mai văzut, n-a mai auzit... a căzut adormit de băutură, înlocuind muzica cu... sforăitul.

- Acum e momentul! Hai, Marine!

Fără să-l vadă cei de faţă că adună de pe jos fluierul căzut al celui adormit, îl ia, îl ascunde sub haină şi, ţuşti cu el, afară!

Stă o clipă în faţa uşii. Unde s-o apuce? Ăăă... pe coastă... unde- i place lui să se joace... la rădăcina fagului, printre rădăcinile ieşite uneori din pământ şi ascunse apoi, mai jos, sub brazdă. Era acolo un fel de muşuroi, de cârtiţă-poate. Ceva scotea pământul galben dintre rădăcini...

Acolo, printre muşuroaie şi crengi, Marin şi-a găsit un loc... bun.

- Să-mi dai, Marine, fluierul, că te bat! Auzi, te omor ! Te... - zice Tomiţă, încercând să prindă copilul.

Dar Marin era deja ajuns lângă mama, o apucă de fustă şi se ascunde în spatele ei.

- Ce-i, măi Tomiţă? Ce-ai păţit?-întreabă mama

- Mi-o furat fluierul! El e hoţul! El! L-am văzut cum se uita la el şi la mine, când i-am cântat la domnu', acolo, la Sfat. Îl omor...

Şi, strângea pumnii la cei 50 de ani, voind parcă să-l sugrume pe cel ce era de zece ori mai mic decât el.

Dar minte în capul lui la fel de puţină!

Auzind cearta, apare tatăl lui Marin, anunţat de oarecine.

- Ce-i aici? Ce se întâmplă?

- Eu îl omor... păi el mi-o furat fluierul şi l-o ascuns...

Hoţul, de nici trei palme, pândea cu câte un ochi, de după fusta mamei, strângând-o tare.

- Măi, Marine, hai la tata! Spune-mi, ce-ai făcut? Tu i-ai luat fluierul lui Tomiţă? Spune-mi!

Copilul dă din cap, aprobator, uitându-se la nervosul ce facea spume la gură.

- Auzi, mă Tomiţă, linişteşte-te! O să-ţi primeşti înapoi paguba, fii liniştit! Ai grijă, Tomiţă! El e copilul meu! Ieşi afară, să nu-ţi dau câteva să le ţii minte!

Nu vezi cu cine îţi pui mintea? Ia-ţi fluierul, poftim!

Iar tu, Marine... Iar tu...

Acum, ajutaţi- mă voi, să înţeleg. A fost hoţie sau nu? Judecaţi singure, că sunteţi femei cuminţi! Şi nu vă mai tăt sfădiţi!

sursa foto: oddweb.org