- V-aţi terminat temele, măi copii?

- Da, bună, sunt gata!

- Ce-aţi făcut azi, la şcoală? Aţi luat vreo notă?

- Nu, azi nu ne-a ascultat decât puţin .

- Pe noi ne-a întrebat ce rezultă în urma focului şi nici unul n-a ştiut să spună că şi cenuşa, nu numai căldura.

Nouă ne-o predat, mai departe. Despre in şi cânepă.

- Păi, aţi văzut voi, cânepa?

- Nu, bună. Numai în carte, în poze. Zice că-i o plantă textilă.

- Păi, ceea ce deapăn eu e firul de cânepă. Vreţi să vă spun despre el? Aşa am să vă spun şi despre cenuşă. Să vedeţi ce legătură e între ele.

- Da, bună, te rugăm!

- Cânepa se seamănă din sămânţă. Sămânţa o ţineam noi, de la un an la altul… Cine o cumpăra? Să dai bani pe ea? Aveam şi de dat cu împrumutul… sau pomană! Când creştea, o culegeam, cu firul, smulgând-o cu rădăcină. Era fir de cânepă bărbătesc şi femeiesc. Cel femeiesc făcea sămânţa.

Le smulgeam şi le făceam smocuri, numite fuioare. Le legam pe trei locuri cu fire de iarbă. O iarbă moale, dar care să o ţină. După ce o legam, cu securicea le tăiam rădăcinile. O întindeam apoi pe lângă gard, rezemată, să se usuce…

Cea care avea sămânţa, o ţineam mai mult la uscat, iar sămânţa o cerneam prin ciur, să o avem pentru anul viitor.

- Apoi?

- Apoi o duceam la vale. Căutam bălţile de pe lângă valea curgătoare, că dacă era valea mare, ţi-o ducea cu totul.

O aşezam pe câte două rânduri, astupate, cu pietre, să stea de-a moi bine. Cât de bine. Ziceam că o punem la topit. O ţineam câte două-trei săptămâni, până putrezea firul, să devină alb.

O spălam apoi în vale, în apă curgătoare. O ridicam deasupra capului şi o băteam de apă până se spăla mâzga de pe ea. Aveam grijă să nu se rupă legăturile.

O puneai iar la uscat, rezemată de toate gardurile, până se usca şi se albea.

Toate gardurile de pe uliţă erau pline de cânepă rezemată, la uscat.

Toată lumea se ocupa cu asta.

Şi la vale, când mergeam, cam toate fetele de pe uliţă, mergeam.

Când se usca, era plină cu puzderie. Le ziceam pozdării, adică găteje uscate.

O tulpină aspră, numai coji, de care trebuia să scapi ca să rămână numai firul moale, adică tulpina.

Trebuia, deci, meliţată. O meliţai la vale, zile în şir. Cum? Iată cum: meliţa era un suport înalt, până în brâu, care semăna cu o ghilotină. Putea să fie simplă sau dublă.

Meliţam la vale, pe pietre, zile în şir. Ne era mai uşor pentru că, de multe ori, acolo ne lăsam cânepa la uscat toţi, fără să-i purtăm vreo grijă.

Dacă valea era departe, meliţam acasă, în curte, fiecare.

Să n-ai copii de adormit de-amiază numai! Auzeai ţăcănitul meliţelor şi în somn, noaptea.

- De ce lucrau atât?

- Apoi, dragii bunicii, era sărăcie şi necaz. Nu găseai în bold nimic de cumpărat.

- Ce-i acela bold?

- Bold înseamnă magazin. Mai ales după război a urmat sărăcie şi necaz. Ani de secetă şi sărăcie că n-aveai ce să îmbraci şi să mănânci.

- Fiecare îşi făcea haine, bunică?

- Nu se ciuntau stativele, din orice casă.

Dacă ţineai oi, aveai pănură de suman şi de obdele, iar cânepa o semănai să-ţi faci haine mai subţiri.

- Şi domnii se îmbrăcau aşa?

- Da. Unei nepoate i-o ţesut un fel de împrejurătoare, ca la moldovence, învrâstată, în toate culorile şi cu aceea o purtat-o la şcoală, să facă liceul, că învăţa bine. Orice femeie avea stative în casă, dragii mei.

- Ce sunt ălea stative?

- Războaie de ţesut.

De cumpărat, dacă îţi pica, dădeai tot ce aveai mai scump, în casă şi pe tine, pentru o cupă de făină de mălai, de-o mămăligă, zisă coleşă, la noi, la români.

Pentru o bărbânţă de lapte acru, coseai o zi de vară, bărbat în toată firea, numai să le aduci la copii de mâncare!

Iar în zi de lucru, am ajuns să purtăm năfrămi scumpe, că n-aveam de unde cumpăra din acelea de lucru. N-am putut uita asta…

- Hai să venim înapoi, la cânepa noastră. Când meliţam, luam fuiorul, meliţam jumătate, o răsuceai pe lângă mână partea meliţată şi meliţai cealaltă parte.

Puzderiile le foloseam la aprins focul.

Lucram cu cânepa, uneori, pe două perioade.

Dacă era cânepa de vară, o meliţam mai devreme. Dacă era din aceea cu sămânţă, o meliţam mai târziu. Dacă era cea de toamnă, din aceea cu sămânţa, o lucram mai târziu, că o lăsam să i se coacă sămânţa.

Meliţată rămânea doar cânepa, adică firul moale sau fuiorul, care se înoda o dată, ca să nu se împrăştie.

Fuiorul meliţat îl treceai prin ceptine - îi ziceam, un fel de perie făcută din nişte dinţi metalici, ca nişte cuie, ieşite printr-o scândură dreptunghiulară, fixată pe un scaun din lemn, în forma de litera V. O fixai cu cuie, ca să nu se mişte şi trăgeai prin ea fuiorul, până cădeau toate puzderiile şi nu numai. Trăgeai şi rezultau câlţii, adică cânepa mai scurtă, care se smulgeau şi cânepa mai lungă, care avea o altă folosinţă.

Azi, câlţii îi mai folosesc încă instalatorii ca să înădească ţevile din fier, să nu curgă. Asta ca să ştiţi!

Câlţii îi puneai în furcă, separat şi-i torceai de băteală sau bătătura, pentru teară.

Din fuior se făcea urzeală la pânza care se ţesea în stative.

Din toamnă până în sărbătorile de iarnă toată lumea torcea.

La stative ţeseau şi câte două femei, plătite ca ţesătoare. Se întâmpla să nu aibă destul spaţiu în casă. Camerele erau puţine şi mici, să fie uşor de încălzit. În ea încăpeau mulţi. Şi mari şi mici. De aceea, nu mai era loc de stative uneori, iar femeile se mai împrumutau cu… lucru.

Odată tors firul, el se întindea pe răşchitor.

- Aşa cum te-am văzut pe dumneata, bunica?

- Da, aşa cum m-aţi ajutat.

Răşchitorul era o botă lungă, în capete cu V- uri, pe care-l puneai pe masă şi întindeai firele pe după V-uri ca să nu se încâlcească, să-l poţi face scul.

Până în primăvară, torsul era gata şi sculurile aşteptau căldura să poţi continua cu lucrul afară .

- Afară?

- Da. Afară se aducea ciubărul în care se opăreau torturile adică sculurile de cânepă.

Iată cum. Afară, în curte, puneai  scaunul în V, adică scaunul de ciubăr. Pe el aşezai ciubărul în care clădeai, ca în cuibar, torturile luate de pe răşchitor, dar legate capetele, să nu se încâlcească.

Clădite aşa, deasupra lor puneai o vernică de cânepă, numită cenuşar. Era o haină mai veche, de obicei din cânepă, peste care se presăra cenuşa din sobă, din cotruţ. Numai că îi ridicai colţurile să nu se împrăştie cenuşa, peste tortul de cânepă. Fie că o presărai, fie că o legai într-o năframă şi o înnodai de bota ce o treceai prin torţile ciubărului. Peste ea aruncai apa clocotită, înfierbântată, în căldarea ce o puneai, de obicei, lângă ciubăr. Le opăreai bine, cu apa luată din căldarea aşezată pe nişte pietroaie mari, cu foc sub ea.

- Căldarea? Aveau căldare?

- Aveau o căldare de tablă sau ceaoane de tuci, pe care şi le împrumutau unii de la alţii. Oamenii îşi împrumutau orice, iar fântâna era una singură pentru toată uliţa, nu la fiecare casă!

Ciubărul avea o gaură, în partea de jos, prin care se scurgea apa clocotită, maronie acum, de la cenuşa prinsă în năframă. Cenuşa cea mai căutată era cea de stejar.

Apa adunată sub ciubăr era turnată peste torturi. Când se răcea, o înfierbântai din nou. Se repeta cam de patru-cinci căldări, până gândeai că e destul.

Tortul se înmuia. Se lasa acolo cinci-şase ore, în zeama aceea de leşie, după care îl duceai la vale şi îl spălai bine, se aducea acasă şi se punea în târnaţ, la uscat, pe botă.

- Cum pe botă?

- Treceai o botă prin el şi îl lăsai la soare, la uscat.

După ce-l uscai, îl puneai pe vârtelniţă şi-l depănai.

-Ce-i aia vârtelniţă, bunică?

- Un picior din lemn cu nişte leţuri puse cruciş. În ele se înfing nişte pene, adică lemne, pe după care se pune sculul, să îl poţi depăna, în ghem.

După ce-l făceai ghem se trecea prin urzoi sau urzoaică.

- Asta ce mai e?

- E un fel de vârtelniţă, înaltă, cu nişte pene înalte, cu locuri încrustate, pe care să se prindă firul când  numărai  rândurile. Era, de fapt, urzeala pentru viitoarea ţesătură. Lucrai cu amândouă mâinile. Ghemul îl puneai în cotărguţă, să se răsucească liber, iar cu o mână aranjai firele pe urzoi, numărând. Într -o parte începeai şi în alta terminai. Îl luai de pe urzoi şi îl puneai pe stative.

- Cum erau stativele, bunico?

- Stativele avea două suluri: unul în faţă şi unul în spate. Mai avea spată cu iţe şi fuştei. De pe urzoi o treceai prin iţe, după ce o tăiai la un capăt. Cu capătul tăiat se trecea prin iţe şi spată. Ţesătoarele ştiau cât de lată era teara.

La sulul din faţă îi legai capetele, tot câte două, ca să poţi întinde teara.

Stativele mai aveau şi roată, care învârtea sulul din faţă sau spate, care se răsucea ca să stea teara întinsă.

Restul de la teară se aşeza singur, pe sulul din spate. Când o întindeai o fixai cu vergele.

- Și începea ţesutul?

- Nu. Trebuiau făcute ţevile, pe sucală.

Sucala semăna cu acea cutie a tâmplarului, dar plină cu ţevi, făcute din beţe de soc, coji de soc, goale pe dinăuntru, ca să intre în acul de fier, gros, prins deasupra cutiei, orizontal, pe care-l învârteai tot manual. Îl umpleai cu fir ca să-l poţi trece printre firele de la teară, aruncându-l cu forță, de la un capăt la altul.

-Aşa, le aruncai, goale?

-Nuu... Le puneai în suveică, un fel de ramă lunguiaţă, mai groasă şi lucioasă. O făcea lucioasă timpul şi folosinţa ei. Din mamă în fată, aşa se moştenea! Ca să se îndese firele, dădeai cu brâcla, un fel de scară, pusă culcat, care în loc de fuştei are iţe, mărunte şi dese. Printre ele treceau firele călcate de-a latul de băteala albă gălbuie.

Ţeseai până se tremina teara.

De obicei, se cam termina ţesutul în Postul Mare sau Postul Paștelui, că începea lucrul pe afară.

Atunci stativele se mai desfăceau, eliberând locul, până în toamnă.

Dacă pânza era de cânepă, încălzeai iar apa în ciubăr, afară, şi o turnai peste pânza de cânepă, să o albeşti. Dacă nu, te duceai la vale şi o înmuiai în apa calduţă, de vară, ca pe covor. O împăturai, pe scaun, şi o întindeai pe pietre, la uscat.

Apa moale din vale o înmuia şi o albea. De multe ori o aduceam în deal, unde aveam casa şi o întindeam pe iarba verde, curată, întorcând-o când pe-o parte, când pe alta. Dar, aveam grijă să o însorim tot pe aceeaşi parte, care să fie faţa, iar cealaltă, mai gălbuie, dosul.

O înmuiam şi o albeam.

Când terminam, o aduceam acasă şi o împăturam de-a lungul, apoi, o făceam sul, pe un sucitor mai vechi, având grijă  să stea cât mai întinsă. Cine o călca?

Aveam noi ticlazăul, adica fierul de călcat, cu cărbuni. Dar cine călca?

Unul ţinea sucitorul şi-l răsucea, celalalt ţinea marginile drepte, să calce drept.

Ca să fie mai siguri, foloseau două sucitoare, unul terminând într-un capăt, celălalt începând în altul. Cu altul, băteai pânza să se aşeze drept.

Se zicea că o făceam văiug. De acolo o duceau la maşinile de cusut, dacă erau. Dacă nu, coseau cu mâna şi făceau cămăşi, pantaloni, izmene.

- Cu mâna?

- Da, cu mâna. La cămaşi ştiau să coase cute, pe care le slobozeau dacă mărimea nu nimerea. Sau le coseau mai strâmte.

Cu cât firul de cânepă era mai fin, adică dat prin ceptini de mai multe ori, pe atât pânza era mai fină.

Din firul mai gros sau câlţos se ţesea pânza de sac, de dus la moară.

Sacii curaţi şi buni te descriau pe tine, ca femeie.

Tot din pânză de cânepă se făcea strujacul, adică învelişul saltelei de azi. Numai că salteaua nu era plină cu burete, ci cu paie fine, amestecate cu pănuşi, făcute fâşii înguste, cu care era umplut strujacul. Tot din cânepă, nu prea fină, erau făcute ștergarele sau prosoapele de bucătărie, care se dezinfectau, tot în ciubăr şi lăute apoi, la vale, pe piatră sau pe scaun.

Iar duminica, la biserică, fiecare îşi ducea hainele cele mai bune şi mai curate, dovadă a vredniciei tuturor, dar mai ales, a femeii.

Ea mai purta şi grija cuptorului, a mâncării, a lucrului la câmp, dacă bărbatul lucra în pădure sau la oi. A bătrânilor pe care-i avea în grijă, de multe ori ducându-şi copilul cel mic cu ea, căci trebuia să-l hrănescă.

Cu laptele, cu harnicia şi credinţa în Dumnezeu!

În Dumnezeu cel Mare şi Puternic!

Credit foto: Iosif Ciunterei - Facebook