Unii stau în pat, alții pe scaun, lângă ei, alții vin sau pleacă, ajutându-i pe cei loviți de boală. În spatele privirii fiecăruia stau gânduri…

- Bună ziua, ce faceți aici, așa departe de casă? Cum de nu v-ați internat în județ la noi?

Femeia se uită lung. Parcă îi pare cunoscută fața femeii cu care vorbește, dar nu știe de unde. Oare nu vede bine? Oare boala…?

- Acuma, bine… Azi îi prima zi când am putut să mă ridic și să ies afară din salon. Am fost paralizată, dar nu tare! Aici  m-au adus copiii direct și de două săptămâni, numai azi au plecat până acasă. Vin mâine înapoi. Nu mă lasă singură! Săracii, nu s-au dezlipit de lângă mine atâta vreme! Nu știu ce rău m-a apucat, așa, dintr-o dată… Din ,,Bună ziua!”

Se vedea că tremura și era slăbită încă.

- Ați lucrat mult! Doamne, câtă lume aștepta la ușa dumneavoastă! Și ce lucruri frumoase vă ieșeau din mână…

- Așa-i, dar omul e om și toate-s numai până la o zi. Apoi … se termină! Poți să le ai pe toate. Și bogat și sărac, când ești aici, ești egal!

Deodată, din spate, o voce strigă:

- Vă rog să ne faceți loc, să trecem!

În dreapta, brancardierul deschide cu cotul ușa salonului. De pe căruciorul - targă, cei doi așează pe pat un bărbat de 50 de ani, însoțit de băiatul său, care ducea în mână un bagaj cu lucrurile bolnavului. Le ținea în brațe, strângându-le la piept.

- Aici! Puneți-le aici! - îi arătă cineva noptiera.

Băiatul privește speriat, citind numărul salonului. Desigur, cineva îl atenționase că aici sunt aduse cazurile cele mai grave. Era ,,Salonul Morții’’.

Avea în priviri durere, iar fața îi era spălată prospăt de lacrimi, pe care el, la cei 20 și... de ani, nu le ascundea.

Pe ușă intră doctorul, se uită lung la bolnav și nu zice nimic. Îi face doar un semn cu capul, asistentei, semn pe care nimeni nu-l înțelege.

Se întoarce apoi spre femeia din patul din stânga și vorbește cu însoțitoarea ei, adică  fata acesteia. Ca și cum bolnava nu ar fi auzit, deși aceasta se uita și înțelegea tot. Numai că nu putea să vorbească.

- Aveți grijă, dacă ceva nu e bine, mă chemați, imediat! E bine că ați venit direct aici, deși nu sunteți din județ! Dacă trece de noaptea asta, e bine! Lovitura la cap… Da… Căzătura…

Tânăra se încruntă ușor. Ar fi vrut să-l oprească pe doctor. Cum să spună asta despre mama ei? Mama aude! Înțelege tot și doctorul știe asta.

- Mamă, totul va fi bine! Stai liniștită! O să vezi! Eu nu plec de aici, sunt cu dumneata! Dumnezeu nu ne lasă…

- Unde sunt aici? – întreabă din priviri.

- Suntem la spital. Să nu ai nici o grijă, mamă!

Femeia nu mai fusese niciodată internată. Auzise doar despre spital. Cum să lași un bătrân singur? Un bătrân și un copil… Ce să facă?

O asistentă intră grăbită. Se îndreaptă spre omul adus cu targa.

- Ce face?

- Doarme, răspunde feciorul bolnavului, așezat pe un scaun. Își ridică capul prins între palme, rezemat de perna pe care dormea tatăl. Plângea. Hainele de pe el se scuturau. Plângea în hohot, ca un copil. Nu, nu se ascunde. Nu. Nu îi e rușine să o facă, deși în salon erau mulți bolnavi, femei și bărbați. Aproape fiecare avea lângă el pe cineva.

Bolnav și însoțitor. Erau o pereche care luptau împreună, cu boala, încercând să o răpună.

Plângea băiatul la căpătâiul tatălui.

- Doarme, doamnă, acuma s-a  liniștitit. Ce  bine sforăie! I-a fost tare rău! Cred că acum se odihnește! O să fie bine, nu-i așa?

- Nu, domnu, nu, zice asistenta, în șoaptă, apucându-l de mână pe băiat. Nu, nu e bine. Tatăl tău e în comă… Pregătește-te! Ți-am adus o lumânare. În maxim o jumătate de oră se prăpădește.

Băiatul rămâne nemișcat.

- Cum? Dar doarme. Nu vedeți? Cum…? Eu sunt aici. Fac orice…

- Nu, acesta nu e somn… Nu … Aceasta e comă și sforăitul acesta e unul dintre semnele ei… Pregătiți-vă! Îmi pare rău… Dar, cred că el ne aude… ai grijă…

Ce a urmat? Plâns, lacrimi, plâns…

- De ce, tata, de ce? De ce?

Băiatul s-a așezat apoi în genunchi, lângă pat.

- Doamne, cere-mi orice, dar, lasă-mi-l, te rog, pe tata! Orice…

Lacrimi fierbinți curgeau pe fețele celor ce-l priveau. Nu puteau ajuta cu nimic…

Niciunul dintre cei prezenți nu a crezut că asistenta are dreptate. Și-au dorit ca ea să se înșele. Dar a avut… Din păcate… Nimeni n-a putut dovedi contrariul. Nici măcar… MOARTEA! Nici măcar moartea nu a contrazis-o! A venit grăbită la tatăl băiatului, la cei nici 50 de ani.

- Acoperiți-l cu cerșaful!... Stingeți lumânarea… S-a terminat. Nu mai putem face nimic…

Cearșaful a fost tras, dar nu și zăvorul. MOARTEA bate din nou la ușa SALONULUI MORȚII.

- Bună  ziua! Am adus o doamnă, spun brancardierii care împing patul-targă, aducând o  femeie. O așază pe pat și îi aranjează apoi papucii de casă și pachetul de pampers, alături de ei. În noptieră, infirmiera îi așază lucrurile, apoi pleacă. Mai au de adus. Sunt chemați la Urgență.

Asistenta vine și îi pune perfuzia.

- I-am pus aici, tot!

Tot ceea ce era a doamnei dovedea că dânsa nu era o femeie de rând, ci una… specială.

Un chip cochet, frumos, îngrijit, delicat, la cei 70 de ani, deși nu-i arăta. Un chip frumos și elegant, ușor de remarcat, mai ales aici. Ai fi zis că doarme… Da… Doarme…

Au adus-o la noi doar azi. Dar... Infirmiera face semn că e… gata. A făcut comoție… Să vedem! Mare e Dumnezeu Sfântul!

Apoi pleacă, fără să uite să spună:

- Vă rog să deschideți fereastra! Să vină aer!

- Da, doamnă, ce să facem! Abia am schimbat bolnavii! Vai de ei pe saltelele astea! Te ard la spate! Și mușamalele astea…! Ce să facem? Asta-i situația! Avem grijă să nu facă răni de atâta stat!

Toți ochii sunt îndreptați asupra femeii frumoase. Nu știai ce vârsta să-i dai.

Începând cu părul vopsit, prins în coc elegant, cu sprâncenele frumos arcuite, fața fină și tenul îngrijit, puteai admira manichiura și pedichiura, la fel de îngrijite.

Eleganța și finețea ei, demnitatea ce parcă o citeai pe chip, frumusețea ei, te făceau să o admiri mult și să-ți pui o  întrebare.

- Ce-i cu doamna asta, singură? N-are pe nimeni? Nu cred…

Mirare simțită, mirare trăită… Mirare…

Femeia dormea. Asta vedeai, dar nu credeai. După cealaltă întâmplare, tu, ca martor, începeai să îți pui întrebări. Nu. Nu era la fel… Sperai să nu fie… Sperai… să nu vezi. Sperai să-și revină, să poți vorbi cu ea.

Parcă… și ea încerca, uneori… Parcă… Dar, firul o leagă de pernă, o ține prinsă, ca un magnet.

Poți doar să vorbești. Tu, cu tine și cu gândul…

Cam după o oră, ușa se deschide. Intră o femeie. O femeie îmbrăcată în halat - nu ca al infirmierelor, tunsă scurt, fără dinți, cu părul vopsit și buzele rujate intens. În picioare, niște șlapi, din cauciuc.

- Bună ziua! Sunt însoțitoarea doamnei pe care au adus-o acum.

- Acum, de o oră.

Femeia se îndreaptă spre patul doamnei.

- Aici i-au lăsat pamperșii și papucii de casă?

Se uită lung spre bolnavă. Rămâne în picioare, lângă pat. După două minute se îndreaptă spre fereastră. Se așează cu coatele pe geam și privește undeva, departe.

O liniște grea, apăsătoare, se așterne peste salon. Nimeni nu spune nimic. Nimic. Așteaptă.

Toți ochii o privesc când pe bolnavă, când pe însoțitoare, deși fiecare părea preocupat de… el.

- Sunteți… rudă cu doamna? - întreabă o femeie ce-și însoțea mama și o hrănea cu lingurița, dintr-un Danone.

- Hai, mamă, încă puțin, că atâtea zile numai cu sticla cu biberon te-am hrănit. Aia, de la suc… Vezi, ți-ai revenit! Hai, mămucă!

- Nu. Nu, sunt angajată de copiii doamnei! - răspunde femeia în halat.

Mai trece puțin. Femeia dă semne de nerăbdare, în  timp ce doamna doarme, fără să încerce să deschidă ochii.

- Nu mai am răbdare! Perfuzia-i gata! Oare… unde aș putea să fumez o țigară?

- Nu știm. Aici e spital. Nimeni nu fumează. Întrebați…

Femeia vine din nou la pat, o privește pe bolnavă, se  întoarce, iar ajunge la fereastră și stă nemișcată.

- Doamne, dar nu mai pot! Nu mai am răbdare!

Numai că și nerăbdarea și revolta celor din salon creșteau, parcă gata să explodeze.

Cu toții știau că nu mai e mult până când femeia va spune direct ceea ce gândea.

- Nu mai… încă? Mă mai ține mult lângă ea?

Știau însă că nu mai e mult până când bolnava se va stinge. 

Între cei pe care soarta i-a adunat aici ca însoțitori sau bolnavi s-a țesut o legătură de suflet, ce numai acolo o puteai simți. Înveți sau te înveți să asculți glasul sufletului. El contează. Restul, nimic. Vezi, doar dacă vrei și faci, dacă  poți. Contează că ești acolo. Dar cel de lângă tine simte asta. Bolnavul depinde de însoțitor, iar însoțitorul de bolnav. Nu are cum să-ți fie mai aproape asistenta sau infirmiera. Nu au cum! E secția cea mai grea! Un caz e mai grav decât altul…

- Auziți, nu sunteți fata doamnei? - îndrăznește cineva să spargă tăcerea, deși se vedea clar că nu e așa.

- Eu? Nici vorbă! Eu sunt femeia care mătură scările de la bloc.

- Păi cum, doamna n-are copii?

- Ba da! Are doi feciori, domni mari, dar nu-s în țară. Unu-i plecat în America și unul în altă țară, nu știu unde. Parcă… Australia. Acuma așa-s vremurile. Copiii-s duși departe, cu familia, îți trimit bani, ai de toate, dar n-ai pe nimeni.

Doamna nu-i de pe aicea, e de departe. A fost și ea plecată la ei o vreme, dar s-a întors. Nu are neamuri. Soțul i-o murit, copiii-s plecați. Eu mă mai ocupam de curățenie în apartamentul doamnei. Îi mai făceam cumpărături, când zicea... N-a fost așa bolnavă, până acum.

L-am sunat pe feciorul din străinătate și mi-o spus că-i pornit spre casă. El mă plătea când lucram.

Nu știu de ce n-a pornit mai repede! De fapt, nici de acolo nu poți pleca când vrei tu… Și-i departe! Nu-i ca aici, la noi! Străinătatea-i amară, serviciul îi servici! Apoi, până o fi găsit avion… Când am venit eu, zicea că în două ceasuri îi la spital, dar să vin eu, înainte, să stau cu doamna.

Nu știu cu ce vine, că nu l-am întrebat! Eu am venit să-l înlocuiesc.

- Să-l înlocuiești?

- Păi, să-i dau ce trebuie, sau… să-i aprind doamnei lumânarea, dacă  trebuie! Așa mă gândesc…

Dintr-o dată, toți ochii se îndreaptă spre fața bolnavei. Un gest de durere și împotrivire a reușit, parcă, să facă. Perfuzia își mișcă ușor furtunul țintuit în brațul femeii.

- Taci, doamnă, că te aude! Nu vezi?

Desigur, femeia nu știa, n-avea de unde…

- N-aș putea să fumez o țigară?

- Cât e ceasul? - întrebă o altă femeie.

- Păi, am venit de jumătate de oră și trebuie să mai treacă o oră și jumătate.

În clipa aceea, pe chipul bolnavei s-a așezat liniștea și împăcarea. Se vede clar că nu va ceda. Va lupta. Mai este puțin. Îi va veni feciorul. Îl vede, deși nu-și poate deschide ochii. Poate... Îl așteaptă… E feciorul ei. Celălalt e prea departe… departe… Poate va veni și el… Cum să nu-i aștepte?

- Mai este o oră!

Pe fața bolnavei se vede acum un zâmbet. E SPERANȚĂ și LUPTĂ. E BUCURIE. O oră și jumătate nu-i mult…! E MAMĂ. Nu a luptat ea mereu?

Acum, luptau cu toții. Era o luptă în tăcere, în mare taină. Dar o luptă unită!

Din păcate… perfuzia nu mai e primită. Corpul o refuză. Doar ea renunță. Singură. Asistenta o scoate din suport. Dar ceilalți, continuă…Toți.

Se simțea rugăciunea, în gând, a tuturor. Dacă ar fi fost spusă în cor, străbătea pereții. Străbătea clădirea. Doamne, ajută-i! Doamneee!

Viața se scurgea... Simțeai  asta…

Angajata nu mai venea de la țigară.

- Mai este o jumătate de oră!... spune cineva. Puțin! Hai avionule, hai!!!

Femeia mai are puțină putere. Și-o adună, greu. Se vede asta. Chipul ei devine tot mai palid și fără vlagă. E ca o sticlă, tot mai subțire…

- Un sfert de oră! Doamne, ajută-i!

Nu, nu pumnii strânși, ci mâinile, adunate, a rugăciune.

Mai erau cinci minute. Nimeni nu mai spune nimic. Nimic. Erau cinci minute de DURERE și REVOLTĂ  și…  SPERANȚĂ.Trebuiau să înfrângă MOARTEA.

Mai trec încă cinci. Și încă zece și încă… Minute... Speranțe… că  ușa se va deschide.

Dar nu… Era… DEZAMĂGIREA tuturor. Nu! Poate va veni cu alt avion! Sau poate cu un alt tren… Aeroportul e în capătul orașului… Hai…

Dar… lupta se pierde. Un fel de geamăt luuung se desprinde din pieptul femeii și o lacrimă se prelinge din colțul ochiului ei pe fața fină, albă, delicată…

Deodată, ușa se deschide.

Însoțitoarea își vâră capul pe ușă.

- E gata? Să vin?

Cu o mâna își caută chibriturile. Da, îi sunt în buzunar… Trebuie să aprindă LUMÂNAREA!

- Hai, avionule, hai!!!

- Căldura, tăcerea, DUREREA…

- Trageți cearșaful! Stingeți… LUMÂNAREA!

FOTO: Facebook - Maieru ca altădată