Pe lăițuca îngustă din uliță, dar și pe scăunele mici, aduse de acasă de fiecare, stau în zi de sărbătoare câteva femei de pe ulicioara ce vine din drumul mare. Din când în când se apleacă, adunându-și, una spre alta, clopurile de paie, care le apără fața de soarele fierbinte.
Se vedea clar că discuția era încinsă. Nu-i de mirare că cine trecea pe uliță se oprea locului, intrând ușor în vorbă. Doar și marginea șanțului era plină cu iarbă moale și se putea sta! Corcodușul din dosul gardului completa umbra locului.
- Auziți, tu femei, pe cine o vestit azi, popa, în biserică? Acolo am fost, dar n-am auzit bine când o numit...
- Pe niște tineri care s-o mutat în sat, nu demult. Stau acolo, peste Dealul Strâmt... Azi i-o vestit pentru întâia oară, spre căsătorie. Am zâs și eu ,,Noroc la tineri!" - ca tătă biserica.
Doamne ajută-le, Doamne! Or face nuntă... Eeeh... Când îmi aduc aminte... Doamne, cum era lumea mai de demult și cum îi acuma...
- Îți mai aduci aminte, tu Iulișcă, cum erau nunțile, pe vremea noastră?
- Mi-i drag să mi le amintesc. Nu-i vorbă, și noi eram tinere pe atunci... Ehhh! Parcă văd cum porneau mirii prin sat, să cheme oamenii la nuntă! Umblau cu cematul. Nu erau invitații, ca amu!
Tot cu cematul umblau, din timp, cemătorii neînsurați, care umblau la casele tinerilor și mai ales, ale fetelor. Era cam primul lucru, de început.
Cemătorii în vârstă umblau la casele însuraților și-i cemau. Druștele mergeau separat.
Sâmbătă seara, druștele, ciuind, duceau mirelui cămașa pe care i-au terminat-o de cusut. Ajutau, fiecare. Era haina cu care se îmbrăca mirele, în ziua nunții. Ciuitul lor era semn că lucrul era gata și mâine va avea loc o sărbătoare, în sat.
Cu toții ieșeam la porți să vedem bucuria. Era o bucurie așteptată.
De fapt, era parcă o rușine să trecă pe lângă poarta ta și să nu te cheme la nuntă. Așteptam nunțile în sat, cu mare drag! Eram prezenți și la nuntă, dar și la cântat pricesne, dacă era cazul, a doua zi, când era sărbătoare, în corul bisericii. Aceiași și la biserică și la nuntă.
Umblam din casă în casă sau numai pe la neamuri.
Chemam atâția nuntași cât de multe camere aveau pregătite pentru nuntă, acasă.
Depinde, în câte camere făceau masa. Casele aveau, de-a rândul, două camere. Una era casa dinainte și acolo se făcea nunta, alta era tinda și o alta, în care ședeau.
În zilele dinaintea nunții, curtea casei mirilor era plină de oameni care ajutau la pregătit.
- În casă?
- Păi, nu se făceau nunțile la cămin, cum era cândva!
Se făceau acasă.
- Încăpeau?
- Păi, nuntașii tineri veneau la nunta de ziua, iar perechile, căsătorite, însurații, noaptea.
În ziua nunții, mergea mirele la nănași, însoțit de cemători și druște, în număr egal. Câți cemători, atâtea druște. Se cam înțelegeau între ei, se sfătuiau, doară, ca fiecare drăguț să aibă câte o drăguță... Nu ziceam prietenă, ca azi. Cu toții urmăream cum fata îl încinge pe băiat cu năfrămuța, petrecută, în colțuri, peste umăr și șold, legată la spate, cum îi înstruța măcăul sau ce struț îi lega în clop.
- Struțul? Macăul? Năfrămuța? - întreabă o tânără ce a venit din sat și s-a așezat lângă femeia ce stătea pe iarba de pe marginea șanțului.
- Struțul era buchețelul de flori, de obicei de mușcată, pe care și-l puneau feciorii în pălărie sau în clop. Îl primeau de la fată.
Macăul era o botă mai grosuță, cam așa de înaltă, cât o cârjă, dar avea capătul gros, ca o măciucă, pe care îl îmbrăcau cu hârtie creponată de tăte culorile. De partea de sus a măcăului, prin șănțucul săpat în lemn, se legau petelele sau fundele, cum le zicem azi.
Năfrămuța era năframa în trei colțuri, care avea cusută pe margine fie dantelă, fie mărgele sau prinse fundițe.
Cât de gătat era băiatul, pe atât de vrednică era fata! Și noi ne uitam...
Cemătorii porneau de la mire și druștele de la mireasă, duminică dimineața. De fapt, numai duminica se făceau nunțile.
Ajungeau la nănași, care atunci nu erau decât o singură pereche, nu mai mulți.
De aici, cu toții mergeau după mireasă.
Druștele și cemătorii ciuiau, iar ceterașul, adică primașul, le însoțea cu cântecul arcușului său.
- Cum ciuiau?
- Spuneau strigături de nuntă. Ziceau așa:
Ia-ți mireasă ziua bună
De la frați, de la surori
De la grădina cu flori!
sau
Greu e dorul inimii
Scris pe fața perinii
Cu cerneala ochilor
Și cu pana genelor
Da, binele din fetie
Nu-i popă să-l poată scrie
Nici domni din cănțălărie!
Starostele însoțea grupul și vorbea în numele tuturor, explicând, în versuri, motivul venirii lor la casa miresei.
De asemenea, el avea un mare rol în momentul când se adunau banii nuntașilor. Făcea urările și spunea suma oferită, ca dar, mirilor. Apoi, mulțumea fiecăruia, în parte, strecurând și câte o ciuitură pentru fiecare.
Bine-i-i la cel cu lei
Io-s sărac, n-am nici căței
De-aș avea o pisicuță
M-aș lăuda de găzduță
sau
Io-s fecior de bogotan
Da' nu m-am hrănit ciuhan
Aș vrea să fiu rău sărac
Să rod pe la morți, colac.
Pe la amiază veneau la cununie, la biserică.
La ieșirea din biserică, în uliță, se încingea jocul, nu numai al nuntașilor, ci și al celor care veneau să vadă mireasa. Acolo, gordunașul și contralăul își începeau și ei munca. Drumul era plin, în dreapta și în stînga, de cei care însoțeau alaiul, nu neaparat nuntași. Nunta cuiva era nu numai un eveniment, dar și un motiv de bucurie și de speranță!
Mai era un obicei frumos, acela de a aduce zestrea miresei, cu o zi înainte sau după nuntă, ziua, cu carul tras de boi.
În fiecare sat erau oameni care țineau boi, pentru munca la câmp. Pentru aducerea zestrei erau înjugați cei mai frumoși. Iar stapânul lor era cel mai mare gazdă în sat! Boii aveau coarnele înstruțate cu flori sau cu pene albe, de găină sau de gâscă, lungi, prinse de coarne, cu petele colorate. Se mai prindea, între coarne, o coardă rotundă, ca o nuia groasă, curbată, de la corn la corn și erau prinse de ea penele lungi sau florile. Era un fel de înstruțare a boului, pregătit și el pentru sărbătoare. În ziua însemnată, se spălau bine și boii și carul se umplea cu țoale și perne cu căpătâie cusute și, mai ales, se aducea lada miresei, în care erau puse hainele ei. Țoalele vâltorite, din lână, îmbrăcau marginile carului pe care stăteau nevestele tinere care ciuiau să fie auzite de sătenii care priveau, ca martori, la un lucru de fală!
Era un semn că mireasa intră în rândul femeilor măritate.
Miresucă, struț de flori,
Ia-ți gândul de la feciori
Și ți-l pune la bărbat
Că cu el te-ai cununat!
De la cununie, se venea la masă. Dacă nuntașii erau mulți, atunci neamurile mirelui mâncau la casa lui, iar ale miresei, la ea.
Abia mai târziu, nunta se făcea la cămin.
Tinerii veneau la nunta de zi. Atunci se făcea și masa pentru ei.
Rareori, câte unul, se rătăcea noaptea, dar acela nu era bine văzut în sat. Iar fata, nici atât!
„Ăla nu-i fecior care stă noaptea, la nuntă!”
- De ce?
- Pentru că satul avea regulile lui și nu se încalcău! Rar...
De cu seară, soseau nuntașii căsătoriți. Însurații, perechi-perechi.
La masă se servea mâncarea făcută în casă: supa cu toșmagi - tăiței, de casă, carne de găină, din găinile aduse ca cinste sau dar, cu cartofi, sarmale și cozonac. Turtele, checurile, coapte în cuptorul din curte, au apărut mai târziu. Atunci se coceau cam câte treizeci o dată.
Moda cu torturile a venit atunci când femeile au învățat să facă creme bune, să le umple.
Blatul îl coceau în tăvile acelea rotunde, crestate. Și creștea, de un lat de palmă, înalt în pereți. Puneau pe masă, câte trei sau patru și se serveau.
În alte sate, fiecare pereche ducea un platou cu prăjitură sau tort, mai târziu, și servea din el vecinii de masă. Servitul acela reciproc, însemna mult! Dulceața bunătăților era și în sufletul oamenilor! Parcă era altfel...
- Dar muzicanții, erau de aici, din sat?
- Erau din satele de aproape și erau vestiți. Unul era Georgică, altul era Mizuca, altul Ionuc. Nu mai știu de pe unde. Toata lumea îi cunoștea.
Dar cinste, ce se dădea mirilor?
- Eu am apucat bani. Dar, în satele de munte se dădeau alte daruri. Starostele striga:
- Ion și Anica cinstesc mirii cu un purcel! Sau cu o oaie, cu miel sau vițel. Nimeni nu dădea bani. Mirii se ajutau așa cu cele necesare.
- Eu, zice lelea Lucreția, eram copil când m-o dus Tâna la o nuntă, într-un sat, sub munte.
Îmi amintesc că pe mese s-o pus sarmale bune, fierte, cu multă carne în mijloc și așezată peste sarmalele din farfurii. De fapt, nu erau farfurii, ci mai degrabă un fel de platouri - talgere le ziceau. Rotunde, din lemn, pe care noi puneam mămăliga. Farfuriile erau din lut, adânci, așa cum avea toata lumea. Nimeni nu avea altfel.
Mai erau pe mese cocorăzi cu brânză sărată sau dulce. Știu că supa cu toșmagi sau supa dulce se mânca cu linguri din lemn, pe care le desfăcea unul dintr-un cârlig.
Da, era demult, atunci când eu am început a pricepe, cât de cât...
Înainte de a veni moda cu friptura cu cartofi adusă fiecărui nuntaș, se servea tocănița cu carne, pusă în farfuria fiecăruia.
- Dar erau farfurii, furculițe și linguri?
- Păi, știți cum era? Umblam de-a lungul uliței, din casă în casă și scriam, însemnam câte furculițe, linguri sau farfurii căpătam. După aceea se dădeau înapoi, omului.
Cine să aibă câte trebuia, pentru o nuntă?
Uneori se încurcau între ele, se descurcau, dar așa se trăia...
Cu motive de tulburare, adunate în mâneca vieții, se mai găsea și pricină de supărare, iar veselia se transforma în tristețe.
De multe ori se ajungea la supărare de la Strigătura la Găină...
Altă dată, era mare supărare între femei, care nu doreau să-și dea secretul menținerii frumuseții nici măcar... la nuntă!
- Auzi, tu, Aurică, ce față frumoasă ai! Cu ce te dai, că la sapă și la fân și tu mergi, ca și noi! Soarele și pe tine te arde. Cu ce te ungi pe obraz?!
- Ce pun? Apă sărată, cât de bine, cipăruși, multe și o las la soare... Oțăt, nu adaug, că nu trebe!
- Ești culmea! Noi nu te-am întrebat ce pui la castraveții murați! Ce pui pe obraz? Ori nu vrei să spui...
Știau ele că punea Aurica frunză de „lapte de câine” sau că se spăla dimineața cu apa adunată în tocul frunzei dinspre tulpină, de la scaii care creșteau pe grădina lui Leonida. Era acolo un loc mlăștinos!
Numai că nu voia să le spună și lor! Aurica se făcea că nu înțelege...
- Doamne, oare femeia asta nu aude?!
Uite așa, mai începea și cearta.
Multe, multe pățanii mai erau pe atunci! De neuitat! Unele bune, altele rele. Acum, ne amintim doar de ele și de vremurile când oamenii încăpeau și stăteau cu toții într-o singură cameră și o tindă. Și trăiau în bună înțelegere între ei și vecini.
Astăzi nu se mai rabdă nici să trecă printr-un ocol! Așa-i, Nastasâie? Drept spun ori le înfloresc?
Să fi văzut atunci o bicicletă pe drum, să auzi radioul sau televizorul?! Doamne ferește!
Vremurile erau grele, dar și atunci, dacă erai gospodar, nu duceai lipsă de nimic!
Cu lucru mult și cu nădejdea în Dumnezeu, așa se trăia!
FOTO: Maieru ca altădată
.jpg)
0728-237 215
