- Povesteşte-mi, mătuşă! Sunt curioasă!

Păi, înainte de Paşti, că nu zicea nimeni Paşte, ca acum, toata lumea îşi pregătea casa.

Cam cu două săptămani înainte, casele se văruiau pe dinafară. Cam toate aveau culoarea albastră. Un albastru închis.

- De unde aveau culoarea?

- Aşa o cumpărau, făcută gata. Un fel de praf, ca şi varul, adus de căruţele cu coviltir, de vărarii din Apuseni. O aduceau şi o vindeau, măsurată cu un fel de vas din lemn.

Aşa vindeau şi varul, de aceea le ziceam vărari. Mai lăsau nu numai varul, ci şi câte o codană de fată frumoasă şi vrednică, care se mărita pe aici, prin satele noaste. S-a întâmplat și aşa...

Varul îl stingeam cu apă dezmorţită, cu câteva zile înainte, ca să se facă un fel de pastă.

Cu alb se văruiau pereţii camerelor, care erau tencuiţi nu cu ciment, ci unşi cu lut.

Tavanul casei sau podul casei era din scândură. După o iarnă de făcut foc în sobă, tavanul înnegrit de fum se spăla cu leşie. Leşie din paie de ovăz.

Pe  jos era lut şi măturai cu mătura din nuiele şi nu de sorg, ca acum.

Aduceam apoi un fel de pământ galben, argilos, îl amestecam cu apă şi îl călcam cu picioarele goale, până nu se mai simţeau bulgării sau boţii. Era o zicală, că, „mutul calcă lutul şi muta unge, cât ajunge”.

De ce? Pentru că oamenii îi mai foloseau atunci pe săracii satului sau pe ţiganii care veneau la cerşit, în schimbul produselor. Oricum, nu cereau bani, ci ceva de-ale gurii.

Nu ţiganii străini. Fiecare sat îşi avea ţiganii lui, care trăiau de-o parte de sat sau pe luncile râurilor. Cam ei făceau şi cărămida. Călcatul lutului şi lipirea cuptoarelor de pâine era meseria lor.

- Cum lipirea cuptoarelor? Pe dinafară?

Nu, pe dinăuntru. Intra o ţigăncuşă slabă, pricepută, care să încapă pe uşa cuptorului. Cu o mâna ţinea lumânarea aprinsă să vadă ce-i înăuntru, iar cu o mână lipea cuptorul, cu pastă de lut. Se ştie, şi acesta era făcut din cărămidă îi ziceam, „de ţigan", care nu rezista la foc mult. Cuptorul spart sau nelipit nu mai cocea bine pâinea.

Urma apoi pregătirea aşternuturilor pentru pat. De obicei erau făcute din lână de oaie, aspră, care, după o iarnă de folosire, erau duse la vâltoare, se spălau în apa blândă, de primăvară. Le înmuia şi le împrospăta .

Lepedeauăle, verincile, toate erau spălate în ciubăr, cu leșie de cenuşă sau cu mâna, dacă erau mai noi. Le duceam la vale, la lăut şi le băteam cu maiul, pe scaun sau pe piatră.

În Săptămâna Mare, se pregătea casa şi Sufletul fiecăruia.

Da, curăţenia era gata cam până în Joia Mare, când tot satul era nelipsit de la biserică. Nu era nici un bai dacă copiii adormeau ascultând cele 12 Evanghelii! Dar nu lipseau!

Vinerea de Paşti sau Vinerea Seacă, pe când se trezeau copiii, mămuca era deja gata cu înroşitul ouălor.

La câmp nu lucra nimeni. În sat s-a păstrat amintirea dureroasă a unei întâmplări în care plugarul şi-a dus boul la plug şi acesta a murit trăgănd în brazdă, în câmp, în ziua de Joii Mari.

Un obicei sfânt era acela că toată lumea să ajune în Vinerea Seacă. Măcar până la amiază, dacă nu până când ies stelele pe cer. Aceia care erau bolnavi şi nu puteau ţine îşi făceau mâncare de post. Nu uit tocăniţa aceea din ceapă roşie, călită, mâncată cu mămăligă caldă, făcută de Tâna. Numai atunci mâncam ceapa călită. Avea un gust...

Gustul acela, numai atunci îl puteai simţi!

Sâmbăta se frământa aluatul pentru cozonac şi pască. În cozonac, dacă aveai nucă, şi nu prea aveai, puneai. Dacă nu, îl umpleam cu silvoiţ şi, când creştea, se făcea câte o gaură  în el că puteam băga degetele. Aşa îl mâncam, că nu aveam alte bunătăţi!

Îl frământai cu ouă, lapte şi puţin zahăr, că nici de ăla nu era. De unde?

Era un fel de cub, îi ziceam coscă de zahăr şi ne punea mama pe el trei picături de petrol, îl ţineam în gură, ca să ne treacă durerea în gât. Îl ţinea de leac. Ca şi untura de gâscă sau găină, fiartă în lapte dulce, fierbinte, să ne tămăduiască de tuse.

Cel mult, ca bunătăţi, atunci făceai un Poronio, acea prăjitură cu ouă, făină, lapte acru, smântână şi untură, uşor topită, unsă cu dulceaţă de prune, pe deasupra. Şi era bine!

Eram fată de măritat când o început să înveţe femeile să facă şi foi de prăjitură. Primele reţete în sat erau aduse de doamna preoteasă. Mergeam la ea şi ne învăţa. Ne învăţa să coasem sau să ţesem modele noi, să  cântăm tot felul de pricesne apărute atunci. Doamna avea timp să citească, era şi învăţătoare şi stătea între noi şi la biserică. O îndrăgeam şi o respectam...

Dacă cineva străin de sat voia să se însoare sau să se mărite aici, tot la popa mergea să întrebe de fată sau baiat. Popa avea cuvânt greu, dar drept.

De dat pomană, la Paşti, dădeai ouă înroşite şi mai făceam un fel de cocuţe din aluat, umplute cu branză şi unse cu puţin ou, deasupra. Le coceai în cuptor, după pâine.

- În cuptor?

- Da, fiecare casă avea cuptor. Acolo se coceau pâinile şi pasca.

Pâinea înmuiată în vin, ce se dădea, acum se numea pască, iar cea de peste an, dusă la biserică în fiecare duminică se numea prescură. Acestea aveau nişte reguli stricte de frământat şi se respectau întocmai!

Mama frământa pâinea de cu noaptea. Plămădeala o făcea de cu seara. Se zicea că dacă coci în cuptor după amiaza, crăpa coaja pe pâine. Nu era atâta drojdie. Ţineam aluatul de la un copt la altul, într-o olică de lut, peste care turnam puţină apă sărată, să nu mucegăiască. Cu el se facea următoarea plămădeală. Pâinea făcută aşa nu se strica.

Mai fierbeai o oliţă de cartofi, curăţaţi, pe care îi puneai, zdrobiţi, în aluat.

În apa aceea călduţă, de pe cartofi, făceai plămadeala. Se făcea o pâine, Doamne! Statea în picioare, ca pomul!

Cine avea cuptor, făcut din cărămidă de fabrică şi nu mulţi aveau  atunci, pe vremea mea, puneau aluatul direct, pe vatră!

Îl ştergeai bine, după ce scoteai jarul, cu o cârpă, în varful unei bote, să nu rămână funingine sau spuză. Mai rămânea... Noi puneam aluatul mai mult pe frunze de varză, nu pe tavă.

- De ce?

Pentru că aveau gust tare bun şi tava unsă cu grăsime, avea gust de rânced sau de... tablă. Nici funinginea nu se prindea de aluat. Tătucu punea frunzele de varză şi iarna, în fân, acoperite, ca să aibă mama, de copt, pe ele. Se înmuiau şi rămâneau netede.

La prescuri, pudrai tava numai cu făină. Nu puneai ulei sau grăsime.

- Prescuri? Cine le făcea?

- Numai femeile văduve şi neprihănite. Numai ele frământau şi puneau prescurnicerul pe pătratele despărţite de crucea din aluat. Ele se duceau în fiecare duminică, la slujba din biserică, se spovedeau şi se cuminecau.

Oamenii duceau de vinerea, dar o coceau sâmbăta, făină şi lemne de cuptor, acasă la văduva care le frământa şi le cocea. Era un păcat să coci în cuptor vinerea. Înainte, nu plătea numai o familie sau două prescuri pentru tot satul. La Paşti, fiecare familie îşi făcea pasca pe care o împărţeau şi la cei ce nu puteau face sau erau săraci.

Îi ziceam Pască şi o aşteptam la Sfintele Paşti, pusă în căni, cu vin, după slujba de Înviere.

Nu se ducea la gură fără să rostim „Hristos a înviat!" Și să răspundă cineva „Adevărat c-a înviat!”

Acum e obiceiul ca cei ce dau Cununa anului, adică prescura de peste an, la biserică, să dea şi pasca, vinul, la Paşti şi să plătească eventualele cheltuieli. Se mai face şi masă, între neamuri, în unele locuri. Pentru a mulţumi împreună, lui Dumnezeu, pentru ajutor şi spor!

Atunci, lumea nu era aşa avută şi nici nu ştia atâtea, draga mea! Atunci, oricine-ţi intra în casă nu ieşea cu mâna goală. Erai sărac şi tu, dar o bucată de mămăligă, de pe masă, o farfurie de zamă, dacă te găsea la masă, o cană cu lapte din şuştarul de pe marginea lădoiului, tot o dădeai! Nu-ţi intra nimeni în casă să nu capete de mâncare!

Nici de aruncat mâncarea, ca acum, nu se arunca! La mămuca, masa era lângă uşă.

Avea satul necăjiţii lui. Unii schilozi, că aşa i-a lăsat Dumnezeu. Intra Maxâm, deschidea uşa şi îşi lua de pe masă, de sub ştergar, o bucată de mămăligă, că ştia că-i a lui! Când lipsea, ştia Tâna că a trecut Maxâm. Nimeni nu își făcea griji că fură. Ce să fure?

El era omul satului şi satul era al lui.

Uşa nu avea lacăt. Cel mult, mătura pusă, ca semn!

Nici bani nu erau şi nici nu ştiau oamenii numai de bani. Se ajutau, se împrumutau cu bucate şi lucruri, toţi. Căldarea de făcut silvoiţ, umbla de la unul la altul.

Dacă aveai de scos gunoiul, primăvara, în câmp, la locuri, sau de adus fânul vara, se împrumutau cu lucrul şi odată săniile sau căruţele terminau treaba. De aceea erau clăcile, ca oamenii să se împrumute cu lucrul! Şi lucrul şi veselia îi apropia pe oameni şi aveau vreme unii de alţii. Despre bani, nu era nici pomeneală! Lumea trăia altfel atunci, trăia cu frică de Dumnezeu şi cu ruşinea de oameni! Cum să mai iasă în sat, dacă erau de ruşine, într-un fel? Cum să mai meargă la biserică? Cum?

Fântâni, nu erau la toată casa! Nu! Din una beau toţi.

Dacă-i făta vaca unuia, ducea corastră, la toţi vecinii, să se bucure de bucuria lui. Era o sărbătoare să-ţi fete vaca. Era o binecuvântare. La sărbători, duceau lapte sau ouă unul altuia, ştiind că acela nu are. Cum să aibă el şi cel de aproape, nu? Oamenii se bucurau pentru bucuria celuilalt şi se jeleau, ca fraţii, la înmormântări.

Când aduceau brânza de la oi, o dădeau şi vecinilor, câte o bucată. Şi el îţi aducea, la rândul lui. Era un fel de împrumut, era un fel de cinste, un fel de preţuire a aproapelui.

Moară nu era la toată casa. Una în sat era destulă.

Era un fel de dragoste care-i unea pe oameni, era sărăcia de care ştiau toţi şi nu îmbuibala de acum!

- Da, matuşă, era altfel!

- Era. Nu se făceau atâtea mâncăruri ca astăzi! Tăiai mielul, dacă aveai, dacă nu, tăiai cocoşul sau găina, la Paști. Cocoşul îl tăiai după Rusalii, când terminai de pus cloştele pe vară. Şi era bine! Eram fericiţi şi aşteptam Paştele să ne bucurăm de sfânta biserică şi în ea. Postul şi rugăciunea nu lipseau.

În satele de munte, unde oamenii veneau de pe toate dealurile, cu coşurile la sfinţit, de Paşti. Curtea bisericii era plină de coşuri ticsite cu bunătăţi şi oameni îmbrăcaţi în costume populare. Începea slujba seara şi se termina spre dimineaţă, când oamenii se întorceau spre casele lor, ducând bucuria şi salutul, pe buzele tuturor:

- Hristos a înviat!

- Adevărat că a înviat!

Nu se mai puteau întoarce la slujba de la amiază că veneau de departe, de peste dealuri.

Trecuse Postul, trecuse Săptămâna Mare, trecuse slujba de Înviere. Oamenii îl aşteptau cu credinţă şi nădejde, pe cel care va urma....

Cu drag,

Am căutat în lada mare şi mi-am pus strai de sărbătoare

Şi-n căutarea mea, ciudată, eu am găsit ce-a fost odată...

FOTO: Facebook - Silviu-Ionuț Moisil