Copilăria mea a fost nefericită, petrecută în sărăcie şi printre străini, de la venire ape lume şi până la vârsta de şapte ani. Îmi amintesc că m-am deşteptat la viaţă pe la vreo trei ani, într-o casă din cartierul Hrube din Bistriţa, de pe strada Apelor (actuala stradă Minulescu), în casa unei femei de vreo 60 de ani pe care noi o strigam Lelea Mare dar căreia i se spunea Tălinoaia. Eram acolo 6 – 7 copii între 2 şi 11 ani, proveniţi din căsătorii desfăcute, orfani sau din flori. Daţi în îngrijire. 

Îmi amintesc de fratele meu, Ionel, mai mare cu doi ani decât mine. De unul Pop Peter care avea numai mamă, servitoare în Bistriţa. Venea la el o dată sau de două ori pe lună o unguroaică pe nume Lila. De Iancsi, mai mic decât mine, din Tonciu. Şi el avea numai mamă, Amalia, unguroaică şi ea şi tot servitoare în oraş.

Mai erau şi fraţii Vermeşan, unul mai mare decât mine cu doi ani iar celălalt de vârsta mea. Nu aveau decât tată. Cât am stat eu la Lelea Mare au venit şi au plecat şi alţi copii săraci şi fără părinţi ca şi noi. 

O dată sau de două ori pe lună trecea pe acolo un bărbat înalt şi bine făcut pe care îl chema Indrei şi despre care am aflat că era tatăl meu şi al lui Ionel. Venea poate să plătească taxa de îngrijire pentru noi, nu ştiu amănunte. Venea de regulă sâmbăta sau duminica.

Bătrâna Tălinoaia se mai ocupa şi cu descântece pentru diferite boli şi afecţiuni precum deochi, dureri de dinţi şi altele. Vara şi toamna culegea flori şi buruieni de leac. Ca să câştige ceva în plus, cu ocazia târgurilor, primea în gazdă invalizi din primul război veniţi la cerşit în oraş din diferite localităţi ale judeţului.

Se mai ocupa bătrâna şi cu comerţul: făcea plăcinte dospite cu dovleac, mere sau varză şi se ducea la cazarmă să le vândă soldaţilor la poartă sau prin gard. Uneori le schimba pe pâine cazonă căreia noi, copiii, îi ziceam prefont. Era mâncarea noastră, pe lângă o ciorbă sărăcăcioasă care atunci ni se părea foarte bună.

De la vârsta de patru ani am mers la grădiniţa de pe Strada Largă – actuala C.R. Vivu. Şi acum, după 80 de ani, grădiniţa funcţionează în acelaşi local. Din cauza sărăciei eram slabi, rău îmbrăcaţi, cu haine primite în dar de la binevoitori, de obicei vecini mai înstăriţi. Second hand cum s-ar zice acum.

Îmi amintesc de vecinii din partea de sus, familia Iuşan şi de cei din partea de jos, familia Sîngeorzan. Copiii lor, de vârsta noastră, se jucau cu noi fără să şină seama că eram săraci şi orfani.

Prin fundul grădinii casei unde locuiam curgea râul Bistriţa în care vara ne scăldam şi prindeam peşti cu mâna pe sub pietre, iar iarna ne dădeam pe patine făcute de noi din coceni de porumb legaţi cu sfoară direct de picioare.

Eram aproape desculţi, dar fericiţi de bucuria iernii…

[va urma]

Fragmentul de mai sus face parte din volumul de memorii “Viaţa era frumoasă”, scris de Pavel Târnovan – născut în 1921, în satul Măgurele, comuna Mărișelu, județul Bistrița-Năsăud. Rămas orfan de la vârsta de 6 ani, a fost crescut în familia unei surori vitrege din Lechința, a urmat cursurile școlii primare și generale din Lechința și apoi pe cele ale Școlii de Ucenici din Bistrița, învățând meseria de pantofar.

După război a urmat cursurile Școlii Tehnice de Cooperație din București specializându-se în profesia de contabil, pe care a practicat-o până la pensionarea sa, în 1981. A ocupat mai multe funcții de conducere care i-au adus respectul colaboratorilor și al sublaternilor săi iar în 2013 a publicat, la Editura Charmides volumul „Viața era frumoasă” – un volum savuros, plin de amintiri riguros și emoționant consemnate de acest „martor și actor anonim al unui secol de istorie pe viu”…