Una dintre cele mai vechi fotografii ale oraşului datează din 1891 şi reprezintă o imagine a Străzii Spitalului – actuala Gheorghe Şincai. Se întrezăresc, pe vechea stradă, siluetele unor femei în rochii de epocă, felinarele care mărginesc străduţa dar şi un domn în frac şi baston, ieşit la plimbare, probabil.

În schimb, una dintre cele mai vechi filmări realizate la Bistriţa (dacă nu cumva cea mai veche) evocă un moment comico-dramatic – petrecut într-o zi de toamnă, la Bistriţa, acum mai bine de 70 de ani, pe la începutul lui septembrie 1940.

Momentul este descris de  Alexandru Pintelei şi Horst Göbbel în cartea „Punct crucial în Ardealul de Nord” ca fiind una dintre cele mai amare farse ale istoriei oraşului: „...Ziua de 9 septembrie 1940 a fost pentru oficialităţile săseşti ale Bistriţei o adevărată zi a farsei. La scurt timp de la anunţarea dictatului de la Viena, în Bistriţa se răspândeşte zvonul că, în locul trupelor române ce trebuiau să părăsescă oraşul, vor veni trupe germane... Ca urmare, vestea marelui marş german prin Bistriţa trebuia să devină realitate pe 9 septembrie. Pentru ca oraşul – pe lângă caracterul său arhitectonic – să ofere şi o privelişte de ansamblu de nuanţă germană, Statul Major de Criză a mobilizat din satele săseşti înconjurătoare sute de femei şi bărbaţi purtând costume populare...”

Obiceiul a fost preluat şi de oficialităţile comuniste de mai târziu, care, la fiecare vizită oficială a tovarăşului Nicolae Ceauşescu şi a consoartei sale – „mobilizau” forţat – mii de oameni instruiţi să scandeze şi să aplaude numele conducătorilor „iubiţi”.

În 1940, saşii au fost postaţide-o parte şi de alta a străzilor ce duceau spre Piaţa Centrală a oraşului, în timp ce, din maghiarii oraşului s-a organizat un singur rând de 100 de metri.

„Piaţa Centrală şi principalele străzi au fost împodobite cu steaguri săseşti, steaguri germane cu zvastica şi câteva steaguri italiene. Steagurile maghiare erau foarte puţine, pentru că în timpul scurt şi lipsa de stofă n-au permis confecţionarea lor. Nici un steag românesc nu era de văzut cu acel prilej” mai povestesc autorii volumului care adaugă că – în dimineaţa zilei de 9 septembrie – oficialităţile bistriţene aveau să se confrunte cu o surpriză de proporţii...!  

„După această mare mobilizare umană, abia în dimineaţa zilei de 9 septembrie se află că în Bistriţa nu vor sosi trupe germane, ci numai trupe maghiare. Modul de dispunere al celor prezenţi era gândit pentru o intrare a trupelor germane dinspre partea de jos a oraşului, însă trupele maghiare aveau să pătrundă prin partea de nord a oraşului, adică dinspre Năsăud...”

Prevăzut a începe la ora 9.00, marşul trupelor maghiare a avut loc abia după ora amiezii. Între timp, la ora 11.00, ceasul din turnul Bisericii Evanghelice din centrul oraşului este dat în urmă cu o oră, dupa ora oficială de la Budapesta. Prin mulţime îşi fac prezenţa mulţi agenţi maghiari,  „care impun saşilor să strige în ungureşte „Éljen” (Trăiască!) deoarece ei nu stăpâneau această limbă.

Prilejul oferit de defectarea unui tanc exact în faţa tribunei oficiale  şi întreruperea marşului militar – este folosit de Robert Clemens pentru a spune în limba germană, câteva cuvinte de bun-venit noilor stăpâni. „Tot acum, sarcina cea mai grea şi delicată a avut-o protopopul greco-catolic din Bistriţa, Coriolan Petringel, singura personalitate romnescă prezentă la această manifestaţie. Acesta, vizibil mişcat de durere, dar cu demnitate, a rostit în limba română următoarele cuvinte: „....Bine aţi venit...”.

Foto & Sursa @ Laurenţiu Grec
—