Pe noptiera din camera nepoatei, bunica găsește un caiet studențesc cu coperta maro. Scrisul mare și citeț al nepoatei sale o face să înceapă să citească. Citește. Uită cât timp trece. Visează cu ochii larg deschiși, privind pe fereastră. Înțelege. Știe cui i se adreseză copila. De aceea, citește cu drag.

Stănd pe scăunel, rezemat de poarta șurii, bunicul privește cu tristețe la uneltele pe care cineva dintre ai lui le-a scos din găbânaș afară, rezemându- le de peretele dinspre grădină. La soare…? Să le arunce sau să le taie pentru focărit?

Autobuzul străbate încet drumul neasfaltat și se oprește în stația de autobuz. Lumea coboară. Cei mai mulți se duc înspre clădirea pe care scrie „Dispensarul Comunal”. Acolo, prin dreapta, urci câteva trepte și ajungi la ușa pe care atârnă plăcuța cu „Cabinet Stomatologic”.

O curte mare, plină de lume… Lume tristă. Multă. Cu capul plecat, cu lacrimi lăsate să curgă în voie pe față sau înghițite într-ascuns. Să fii de piatră și să nu plângi...! Un sicriu mic, frumos, așezat pe masa înaltă din mijlocul curții, ascundea în el un copil desfigurat, umflat, plin cu substanțe ce nu-i lăsau corpul să intre în putrefacţie...

Îl vezi mereu trecând pe uliță, fixându-și bine cârja în pământul bătucit, călcat de căruțe și mașini. Se ferește să nu-i alunece pe pietre și să se scape de pe picioare. Așa, cum poate, mai umblă până în vecini sau așteaptă lumea să se adune pe băncuța din dreptul casei.

O vezi trecând zilnic pe trotuarul din fața bisericii. O femeie bătrână, dar destul de în putere cât să-și ducă sacoșa cu câte ceva de-ale gurii de la cooperativa din sat.

Azi noapte, după miezul nopții bine, sună telefonul. O tanti disperată, dintr-un sat din Bistrița-Năsăud, mă anunța pe un ton grav că i s-a șters contul de Facebook și să-i spun eu, că-s de la ziar și cică ziariștii îs deștepți tare, dacă mai poate recupera mesajele. Am trimis-o mai întâi elegant și apoi mai puțin elegant la somnic...

Se trezește în fiecare dimineaţă şi îşi doreşte să aducă un zâmbet pe buzele celor din jur. Ştie că gesturile potrivite, oricât de nesemnificative ar părea pentru alții, pot schimba total starea de spirit a omului. Florin reușește să vadă mereu partea plină a paharului. Şi să transforme Bistriţa dintr-un oraş alb-negru, într-unul plin de culoare:

Pe coridorul școlii, fetița brunetă, cu părul lung, prins în codițe, cu ochii căprui și vioi, se grăbește să o ajungă din urmă pe doamna profesoară. Dorește ceva… Este însoțită de câteva colege din clasa ei.

Intenționat am rămas printre ultimii care au intrat pe terenul de fotbal din Năsăud, unde urma să se facă numărătoarea oficială pentru ca Bistrița-Năsăud să intre în costume populare în Cartea Recordurilor. Voiam să iau ultima brățară. Și atunci am văzut imaginea asta care m-a emoționat teribil. Tânărul purtat pe brațe de doi polițiști locali.

Ploaie. Multă ploaie. Multă și rece.Te uiți pe fereastră și numeri zilele de când a început. Sunt multe… Pe uliță, noroiul s-a îngroșat, balta s-a lățit și a acoperit șanțul. Pe margini, pe lângă garduri, vedeai ceva ce te făcea să rămâi mirat. Oare ce-i asta?

Din susul uliței, sosește cu greu badea Dumitru. Stă la câteva case mai la deal, dar i-a trebuit mult timp ca să ajungă în cârjă, până la băncuța din dreptul casei verișoarei lui, Aurica. Mai merge, mai stă, mai sulfă… greu. Obosește… Anii i-s mulți și grei!

Da, știu că sună aiurea, dar e o super afacere din care toată lumea ar avea de câștigat. Popa, tu, săracii. N-am inventat-o eu că în lumea asta s-a inventat aproape totul, noi doar trebuie să preluăm ce e bun și să aplicăm.

Pe lăițuca din stânga portiței, badea Todor stă rezemat în cârjă. E încălțat cu niste gumari, cumpărați din târg. Îi poate trage după el, ușor. Mai poartă însă, pantalonii țesuți în teară de lelea Mărioara, nevasta lui, plecată de mult timp în lumea cealaltă…

Macovei era mic și îndesat, cu ochi căprui, dinți albi și fața rotundă. Pe obraji avea pictați doi bujori mari. Zâmbetul făcea parte din chipul lui, fără să se silească să-l arate. Nimeni nu-l vedea vreodată supărat. Nu-și amintește…

Primavară. Soare. Zâmbet. Bucurie. Veselie.

Pleacă Gavrilă la cooperativă. Stă, ca de obicei… uitat. Mai povestește cu unul, cu altul, mai discută politică, își spune părerea. Mai fuge câte unul până acasă, cu roata, să mai asculte știrile la televizor, se întoarce, mai comentează ce a auzit… Cine să se grăbească? Vreme este! Doară n-or veni sărbătorile cu bota!

Excursie. Bucurie. Așteptare. Căutare. Entuziasm. Oameni și locuri, fapte, întâmplări… Dragi lor și sufletului lor. Tuturor copiilor din școală. Unul, mai mult ca altul. Altul, din cele întâlnite în cale și care te atrag. Te atrag și te cheamă. N-ai cum să le ocolești. Nu vrei…

În fața magazinului sătesc, zis Cooperativă, Măriuța o vede pe lelea Palagică și o salută, de departe:

Zi de sărbătoare, scrisă cu roșu în calendar. În capătul uliței, la ieșirea în „drumul țării”, se întâlnesc două femei, foste vecine, cândva. Sunt îmbrobodite cu năfrămi groase, mari, cu ciucuri. Amândouă, negre.

Pe birou, telefonul fix sună prelung. Profesoara ridică și răspunde. Lelea Florica era la celălalt capăt al firului.

Într-un apartament de la etajul al nouălea, din Bucureștiul anilor '80, discuția era nu doar aprinsă... Mirare, spaimă, admirație.

Lume multă pe coridoare. Multă lume… Bolnavi în pijamale, unii mai bine îmbrăcați, alții mai slăbuț. Fiecare poartă pe chip o tristețe sau o nerăbdare. Femeia iese împingând căruciorul. Cui putea să spună ce era în sufletul ei? Nu-și permitea să scape nici o lacrimă. Bolnavul oricum se simțea rău. Cum să-l mai tulbure? Chin și amar!

Cine n-a parcurs drumul spre oraș, scurtâdu-l, luând-o în dreapta, prin satele dintre dealuri? Drumul e mult mai liber. Eviți aglomerația, consumul de carburant și câștigi… încântarea. Dar și dezamăgirea.

Ultima dată când am fost la oraş, astă-toamnă târzâu, încă am păţât una, una bună! Nu ştiu cum, m-am pornit la drum șî m-am pominit în… în şlapcii de casă. N-am sâmţât nimnica, până am ajuns în oraş. Cân’ să cobor, în gară, numa' ce-l văd pe fecior că să uită lung la mine şî mă întreabă:

Mai ales acum, când mulţi se plâng că „tinerii din ziua de azi” nu mai fac şi dreg ca pe vremuri – este o încântare şi o adevărată onoare să-i întâlneşti pe liceenii din a XI-a A şi să descoperi că merg împreună la filme, au curajul să-şi pună întrebări şi au curiozitatea de a descoperi răspunsuri...

1 februarie 2017, marțea neagră - așa a fost numită ziua respectivă. Politica a scos oamenii în stradă. Dar ce e dincolo de politică? Ce se vede și ce se aude din mijlocul protestatarilor? „Nu avem nicio șansă”, „Mâine am examen” sau „De data asta învingem”. Copii, bunici, tineri - cum arată oamenii din stradă când îi privești în ochi:

În spațiul destinat tragerilor Loto 6/49, multă lume. Aglomerat, ca de obicei. Cu greu puteai să ajungi până la ghișeul la care să-i plătești doamnei biletul…

Ce năcaz am mai pățât! Eu îs femeie sângură, n-am cu nime nimic, îmi vâd de treburile mele… Da, uite, ce mi s-o dat de cap, azi! Mai de dimineață, văd că trece pe uliță un țigan, cu pălărie rotată, mare, mustăcios, gras, cu pantalonii largi și cu niște cizme ascuțite, întoarse de vârf.

Unul dintre motivele pentru care în Bistriţa viaţa este suportabilă şi deseori de-a dreptul uimitoare este exact faptul că aici (şi numai aici) există Scenica – poarta spre arte – ocazia de a înţelege că un proiect de dans poate (sau trebuie?) să devină o lecţie de viaţă. Ei bine, tot aici se pune la cale un SCURTCIRCUIT memorabil...!