Nu-i vine să se oprească. Cunoaște personajele și gândul nepoatei sale dragi. Vrea să devină doctoriță, atunci când va crește mare…

În loc de „Dragul meu” sau „Draga mea”, fetița începe așa: „Trebuie să scriu o compunere – scrisoare, prin care să-i mulțumesc unei persoane dragi mie, pentru tot ceea ce a făcut și face pentru mine sau pentru cineva apropiat. Încep prin a-i scrie, adresându-mă așa:

„Dragă doamnă doctor,

Nimeni nu v-a scris, cred, o asemenea scrisoare, dar cred că mulți ar face-o. Sau, mulți s-ar gândi să o scrie. Mulți din cei care se gândesc la dumneavoastră, doctorița de sat, cea care ați îngrijit de sănătatea atâtor oameni, în meseria dumneavoastră de o viață. Nu e doar o formulare politicoasă! Nu. E respect și sinceritate, din partea acelora care umpleau sala de așteptare a Dispensarului Comunal.

O sală plină care nu era niciodată… singură. Nu se golea nici măcar atunci când trebuia să serviți masa, nici când trebuia să vă ascultați copilul sau… sufletul. Rămânea așa, plină până la refuz, așteptându-vă să vă întoarceți de la câte o urgență, din sat, unde ați mai salvat, poate, încă o viată.

Locuiați tot acolo, de aceea, casa și serviciul erau același lucru. Spre norocul sătenilor. N-ați refuzat pe nimeni, niciodată, n-ați ridicat tonul, n-ați supărat cu privirea, dar ați mângâiat cu vorba și răbdarea dumneavoastră. Iar încrederea în tratamentul prescris era speranța de viață. Sunt convinsă că nu doar eu spun asta! Ar repeta-o în cor, mulți. Din dragoste și respect pentru priceperea și profesionalismul dumneavoastră, mulți v-au rostit numele așa, ca un alint. Nu era nicidecum îndrazneală. Nu. Erați ai lor, ai sătenilor, iar ei, ai dumneavoastră.

Se mândreau cu faptul că ați crescut acolo, cu ei și sunteți rudă, prietenă, vecină sau fostă colegă de școală. De aceea, când veneați în vizită la bolnavi, vă aşteptau la porți, ca pe un musafir de seamă.

- O vinit doamna doctor! Îi la Anuca! Îi la poartă. O aștept…

Drumul și vizita la ei, ca și la Farmacia și Dispensarul din sat, sunt atât de importante pentru părinţii și bunicii noștri! Ca și zâmbetul și chipul blând, calmul și modestia înfățișării, cu care îi trataţi înainte de a-i consulta. Iar numele dumneavoastră vi-l rosteau cu fală de om simplu.

Eu scriu, amintindu-mi de acea întâmplare în care ați salvat-o pe mama și pe care eu n-o pot uita, nicicând!

O dimineață călduroasă, cu multă treabă în gospodărie. Cu alergătură, dar și cu… ghinion. Acela prin care mama a fost înțepată de o viespe ieșit dintr-un lemn vechi și uscat. Nu. Nu a deranjat-o nimeni. Iar mama, văzând că i se face rău, că încep să i se umfle până și tălpile, că sângele îi presează venele capului, iar transpirațiile reci și calde se succed, pleacă la dispensar.

Era oarecum… nedumerită. Cum să meargă la doctor, numai pentru atât? Ce o să zică oamenii? Nu auzise de nimeni, până atunci, să pățească așa ceva. Dintr-o înțepătură de viespe?

Dar, dumneavoastră ați înțeles imediat și ați acționat. Injecția intravenoasă și pastilele date la timp au întremat-o. Ați înțeles foarte repede și n-ați speriat-o. I-ați spus calm ce să facă și cum să ia pastilele. Dar ați privit-o îngrijorată. Știați că dacă se mai întâmplă…

Și o nouă întâmplare a bătut la ușă. Tare. În dimineața aceea, la ora șase, o viespe dintr-un roi a ieșit deranjat și a găsit-o pe mama. Agitată și furioasă și-a înfipt tot veninul în mâna ei.

Iar mama, deși s-a grăbit să ajungă la ușa dumneavoastră, a ajuns doar până la… fereastră. Telefoane nu existau atunci. În sat, mașini puține… În acea clipă, mama a simțit că ceva se rupe în dânsa, că o Cortină neagră o desparte de lumea aceasta și lunecă ușor spre cea de dincolo. A apucat să spună doar atât: «Mor, doamna doctor… Nu mai pot… Viespea…»

Nimeni, afară de dumneavoastră, nu o putea salva. Nimeni…

Mama descoperea atunci că este alergică la înțepătura de viespe. Nu știa asta…

Își amintește doar patul acela alb… nu știa cum a ajuns. Chipul dumneavoastră, îngrijorarea, viteza în mișcare și siguranța cu care ați pregătit injecția. Astea și le amintea, ca prin vis.

Fără să vă pierdeți cumpătul, deși starea dânsei era gravă, ați pus tensiometrul. Își amintește. Tensiunea scăzuse brusc. Avea două variante, în combinație cu veninul. Să urce sau să coboare. A ales-o pe a doua. Niciuna nu e bună. I-ați privit atentă chipul. V-ați dat seama că șansele să o pierdeți nu sunt mici. Coma! Să nu o scăpați la comă!

- Maria, te rog! Te rog să nu adormi! Maria! Mă vezi? Te rog, ești o femeie puternică, Maria! Mă auzi?

Mama își auzea vâjâitul urechilor, precum niște avioane ce-i străpungeau creierii. Simțea cum sângele îi urcă până în vârful urechilor și mai sus, obligând-o să le pipăie. Roșii, mov, asemeni feței. Tălpile suportau înțepăturile imaginare ale furnicilor. Iar palmele, la fel. O dureau și o obligau să le atingă de ceva. Mama a încercat să se ridice.

- Mai stai, Maria! Nu-i joacă! Te rog, mai stai până ce o să fii sigură că poți să umbli. Te rog, nu te grăbi.

Cu mâna îi mângâia fruntea, iar cu vorba, sufletul. Mama era vlăguită de puteri și nu putea să-și țină echilibrul. Genunchii îi tremurau, iar puterile o părăsiră. Veninul! Ah, veninul!

- Doamna doctor, cum e să mori otrăvit, oare? Eu am în mine doar otrava unei viespi. Ştiți cum umblă prin vene? Ca un curent… În tot corpul.

- O să fie bine, Maria! Uite, îți dau aceste pastile. Să nu cumva să nu le iei. Se va întoarce răul. Ai mare grijă! Veninul e rău. Nu acela al șarpelui, nici al… oamenilor. E destul doar acela a… viespei. Și nu oricine are ghinionul acesta. Sau norocul? Multora nu le pasă de el. Că nu sunt ghinioniști, ca tine. Nu simt veninul de nici un fel. Mulți, nu toți, îl au în corp doar pe al lor și le e deajuns. Dar tu, tu trebuie să te ferești! Toată viața. Uite, pastila asta e cea care te va ajuta să fii în siguranță, oricând, până când vei ajunge la vreo urgență. Numai că, dacă se repetă înțepătura, efectul ei va fi tot mai redus. O să te ajute, tot mai puțin… Oriunde te duci, să o ai la tine. E doar o mică șansă. Se cheamă «Claritin».

Cu greu, mama se ridică. Umbla împleticindu-se, toată ziua. Nici a doua, nici a treia zi nu și-a revenit... Privindu-i fața cu ochii duși în fundul capului, credeai că atunci a ieșit din sicriu.

- Vai, tu Mărie, cât ești de sensibilă! Eu nu îs! Pe mine m-o mușcat un găun de cap, în pădure și mi s-o umflat, cât o găleată, da, n-am pățât de aestea! Ai putut să mori, tu, Mărie…!

Asta i-a zis vecina, femeie la 70 de ani. Dar, nu, cineva a avut grijă să nu moară! Cineva, căreia m-am gândit să-i scriu și să-i mulțumesc! Altcineva ar zice că e doar meseria și atât. Nu, nu e doar meseria! Lupta pentru viață ați dus-o împreună. Cu emoție și îngrijorare, cu spaimă, dar și cu siguranță, descurcăndu-vă singură, la acea oră din zi, mângâind și încurajând.

Iar vizita la domiciliu, așa, ca într-o trecere, nu era obligatorie, din partea dumneavoastră. Toate acestea s-au văzut la toți bolnavii satului și n-a însemnat numai atribuția de serviciu! E semnul de respect pe care-l primiți, oriunde mergeți și cu oricine vă întâlniți, mai ales acum, în anii de pensie.

Nu sunt doar eu cea care gândește așa, cu sufletul deschis și… brațele larg deschise. Pentru o îmbrățișare, cu recunoştință, pentru ceva ce a depășit un jurământ depus cândva, la sfârșitul unor ani de studii… Jurământul lui Hipocrate!

Sărut mâna, doamna doctor! Femeie modestă, suflet ales, vorbă blândă, răbdare și mângâiere, pentru cei ajunși la ușa dumneavoastră. Sau… geamul, în miez de noapte sau dimineața devreme.”

P.S. E motivul pentru care îmi doresc să ajung medic, atunci când voi fi mare! E motivul pentru care am vrut să scriu asta, acum, în aceste vremuri, când multe vorbe nu se spun, dar… merită! Ca și dumneavoastră, doamnă doctor...!

Foto: renasterea.ro