Iar ceea ce trăiesc copiii se simte în murmurul lor de admirație și încântare.

Cei care sunt gazde simt asta și se apropie de ei. Cu drag. Sunt atât de fericiți că le-au trecut pragul! Copiii descoperă și Zâne din povești și Cetate și Înțelept. Unul dintre aceia pe care îi vezi coborând din ramă, parcă. Din rama sufletului. Unul care iubește mult copiii. Și, e atât de fericit că i-au trecut pragul! Privește peste ei și parcă pătrunde în… sufletul lor.

Vede. Oare ce?

Doamna profesoară înțelege. Caută și dânsa răspunsul. Răspunsul la povestea ,,Întrebare”’ a Înțeleptului. Desigur, ea are un nume, un autor și se află într-o carte. Înțeleptul îl rostește clar, dar ei nu-l aud. Urmăresc fascinați firul povestirii…

„Undeva, cândva, era un lac plin cu broșcuțe. Fel de fel. În mijlocul lacului, o stâncă. O stâncă abruptă și lunecoasă.

Aproape fiecare broscuță își dorea să urce pe ea. Sus. Cât de SUS! La început, doar priveau, apoi începeau urcușul. Puțin câte puțin. Ajung pe rând, mai jos sau mai sus, apoi cad, prăbușindu-se în apă. Una câte una, spre dezamăgirea celorlalte.

În lac rămase doar una care n-a încercat urcarea. Își dorea și ea… Celelalte, de jos, citindu-i gândul, o rugau insistent:

- Nu încerca! Te rugăăăm! O să te prăbușești și tu! Rămâi! Te rugăm!

Totuși, broscuța încearcă. Încet, încet.

De jos, broscuțele o strigau;

- Coboară, te rugăm, o să cazi și tu! Nu vrem asta!

Altele, o aplaudau:

- Bravo! Continuă! Nu renunța! Te rugăm! O să reușești!

Broscuța s-a oprit, a întors capul, le-a privit, s-a odihnit puțin, apoi a continuat. 

A ajuns! A ajuns în vârf! Sus! Sus!

Aici, Înțeleptul se opri… Făcu o pauză, apoi își roti privirea peste toți cei prezenți acolo, în Cetatea lui, apoi îi întrebă:

- De ce credeți, copii, că broscuța aceasta a fost singura care a reușit să ajungă sus?

Copiii încep să caute… Să caute răspunsul.

- Pentru că a fost perseverentă! 

- A fost serioasă!

- Nu a interesat-o ce spun alții despre ea!

Aici, Înțeptul a mai privit o dată peste mulțimea de copii, a făcut o pauză, apoi a răspuns zâmbind ușor, a îngăduință:

-Nu, copii! Broscuța a fost… surdă! Da! A fost surdă. N-a auzit nici cele bune și nici cele rele. A continuat. Cum? Crezând în ceea ce face. De aceea a reușit!

Răspunsul primit a fost unul neașteptat. Multora dintre cei prezenți le-a produs fiori. De ce? De ce le-a pus Înțeleptul o așa întrebare?

Oare, cui dintre ei li se adresa în mod special? Câți dintre ei vor reuși să urce până în vârful stâncii fără a se prăbuși? Câți nu vor aluneca, căzând în apă?

Câți dintre ei vor fi susținători pentru alții? Sau câți vor persevera în ceea ce fac, rămânând surzi la încurajări, ca și la măguliri sau reproșuri?

Răspunsul îl vor afla doar peste ani, atunci când îl vor cunoaște, simțindu-l pe propria piele.

Dar, Înțeleptul vedea mai mult! Înțeleptul înțelegea mai bine! 

Iar vizitarea Cetații, întrebarea Înțeleptului, ca și excursia aceea, vor rămâne adânc însemnate în sufletele copiilor. Își vor aminti de ele, doar atunci… N-au cum să le uite vreodată! 

Ca și aflarea răspunsului.

- Copii, ce povestioară ați ascultat? Cum se numește?, întrebă d-na profesoară.

- Noi am ascultat povestea…

- Dar răspunsul la întrebarea Înțeleptului îl știți?

- Da! Broscuța a fost surdă. A continuat urcușul, fără să audă nici încurajări și nici reproșuri. A crezut deplin în ceea ce face! De aceea a reușit!

Apoi, copiii i-au mulțumit din toată inima Înțeleptului! Pentru poveste, pentru răspuns și pentru bucuria cu care i-a primit!

Acolo, în Cetate …