Într-un apartament de la etajul al nouălea, din Bucureștiul anilor '80, discuția era nu doar aprinsă... Mirare, spaimă, admirație.
Într-un apartament de la etajul al nouălea, din Bucureștiul anilor '80, discuția era nu doar aprinsă... Mirare, spaimă, admirație.
- Cum, măi, cum să poa' să facă Lică, una ca asta? Nici prin gând nu-ți trece, domnule!
- Ce s-a întâmplat? întreabă verișorul lui Lică, cel ce lucra în Minister, de ani mulți.
- Păi, n-ai auzit ? S-a dus Lică al nostru să viziteze aeroportul. El, învățătorul de la țară. L-am lăsat singur... să viziteze orașul.
Cum intră, cum vorbește, ce spune, ce nu spune, cui?... nimeni n-a priceput, decât că trece el de toată paza aeroportului... singur, sigur pe el, hotărât, intră în zona de control, trece. Trece apoi de zona de pază, urcă scările în avion, se așază comod pe un scaun, liber ca toate celelalte.
Își dă jos pardesiul.
Se ridică. Privește, se miră, aprobă în gându-i, clatină din cap...
Iar se așază pe scaun. Închide ochii. Nu-i vine să creadă. Doamne, mult a mai visat la asta! Da, să vină și să vadă un avion. De-adevăratelea. Nu doar în poză sau la televizor!
Deodată... zgomot, agitație, forfotă... În avion dau buzna civili și militari, înarmați, însoțiți de cântecul tuturor sirenelor de alarmă. Câte avea aeroportul.
Lică le auzise, dar nu înțelegea de ce sună. De ce ar fi el, pricina?
- Sus mâinile! Mâinile sus! Cine ești?
Unul îi ținea ceva la tâmplă... Semăna cu un pistol? Și, un altul îi scotea tot ce avea în buzunare.
Lică se conformează. În tot și în toate. Nici nu se sperie, atâta cât ar fi trebuit să o facă.
Din buzunar, actele îi erau deja scoase și verificate. Și nu doar ele...
- Numele! De unde vii și ce cauți în avion? Cum ai pătruns, până aici?
Nimeni din cei prezenți nu a crezut că Lică al nostru nu e terorist, trimis anume să pună o bombă sau să deturneze avionul. Nu unul foarte mare...
Privindu-l, vedeai un bărbat înalt, frumos, la cei peste 40 de ani ai săi, îmbrăcat la costum, cu cămașă și cravată, sub o haină ce-i venea ca turnată. Peste ele purta un balozaider negru, un pardesiu lung, cu cordon lat. De sub el nu se vedeau decât pantofii negri, lustruiți și dunga pantalonului, bine călcat. Militărește.
Ținuta lui te făcea să-l confunzi ușor cu unul dintre securiștii activi ai aeroportului. Prea activi sau prea ciudat de activi. Lică îi lămurește:
- No, bine, mă tovarăși! Arăt eu a terorist? Doamne ferește! Eu nu-s decât un învățător de la țară care a venit în București să vadă cum arată un avion. Ca să le pot povesti la școlarii mei, când m-oi întoarce acasă. Când mai vin eu, în capitală?
Am venit, ia, la cine! Le arată numele și adresa. M-am gândit să vin să văd, ca să am ce povesti când m-oi întoarce în sat.
- Și, cum ați trecut printre agenții de pază?
- No, bine... Nu m-o întrebat nime, nimica... Nime...
Ce verificări au făcut, nu știm. Poate, numele verișorului lui era destul...
Nici cum i-a lămurit Lică. Poate accentul... poate sinceritatea... poate curajul... Dar, l-au luat ăia și l-au purtat peste tot. Cu tot onorul, pentru dascălul de la țară. Ca să vadă... Să nu uite...
Numai noi am rămas speriați, de ce se putea întâmpla, atunci când ai atâta îndrăzneală. Nu curaj! Așa-i spune Lică. Lică... „securistul”... Sau, Lică... „teroristul”!
.jpg)
0728-237 215
