Broscuțele-mame își cărau în spate puii, spre coastă. Doreau să-i protejeze. Oare de ce anume?

- Oare, ce sămn îi șî aesta? Sămn de la Dumnezeu! Eu îs bătrână, da' așa ceva n-am mai văzut și nici n-am auzât să ci fost! Îi plină ulița de broaște! Îi drept, șî ele-s mame!, zicea lelea Parașcița, privind peste poartă.

Noroiul din uliță începea să se scurgă la vale, spălat de puterea șiroaielor de apă ce veneau dinspre coastă… Pe lângă gard, în vale, nu vedeai trecând decât o singură persoană, plecând grăbită înspre serviciu, dimineață, de cum se prinse a se zări de ziuă. Alerga mai mult, că trebuia să străbată aproape un kilometru până la clădirea din centrul satului, care se numea Poștă. Acolo lucra ca și centralistă.

Mergea întorcând mereu capul, privind cu grijă spre casa unde își lăsase cei trei copii, în grija unei nepoate, de șaisprezece ani. Cu ea rămâneau copiii. O iubeau și o ascultau. Până mâine dimineață, doamna nu va ieși din tură. Oare se vor descurca? Ce vor face singuri? Soțul ei era la datorie… Serviciul…

E silită să-şi mute gândul înspre balta care i se așternea în față și care nu o lăsa să pășescă dincolo, către drumul țării. Era mare, întinsă și adâncă. Trebuie să se descalțe și să-și ia pantofii în mână. Noroiul și apa îi ajungeau aproape sub genunchi. Cum să stea udă la picioare atâta vreme? O zi și o noapte. O noapte grea…

Ajunge la serviciu. În prima sală, sala de așteptare, nu era nimeni. Acolo stăteau cei care aveau de vorbit la telefonul din cabina telefonică. În cea de-a doua, o aștepta colega ei, ca să facă schimb de tură. Nu intra decât poștașul. Dar el nu venea la ora asta niciodată, ca să golească pe mese scrisorile sau coletele sosite.

Privește spre centrala, în care se aprindeau beculețele atunci când suna cineva. În căști ea auzea convorbirea.

- Alo! Centrala? Alo, anunțați, vă rog, județul! La noi au ieșit apele, au rupt drumul și au luat cu ele tot. Au spart ferestrele magazinului și au măturat tot ce era pe raft. Nu mai e nimic! Iau tot ce întâlnesc în cale. Suntem în pericol mare! Apele tot cresc! Iau casele !Anunțați…

Deodată, convorbirea telefonică este întreruptă. Abonatul tace…. Aici, la capăt de județ și de lume… Apele mari și reci, ape de munte nu iartă! Spală și iau cu ele orice. Cară și aruncă, pierd și rătăcesc… Clădesc apoi. Norocul și ghinionul sunt nedespărțite.

În satul vecin era nenorocire. Mare! Stâlpii au fost luați de ape. Cum să anunțe? Pe cine? Cum? Ce putea să facă? Nimic! Trebuia să aștepte dimineața. N-avea de unde să știe ce se petrece dincolo de pereții clădirii. N-avea de unde să știe că soțul era în poziție de drepți, mobilizat, deși nu era soldat.

Împreună cu toți angajații Primăriei, umblau prin sat, pe la casele celor care stăteau aproape de apă, spre capătul satului. Îi trezeau din somnul adânc și îi ajutau să plece cât de repede din casele lor. Din gura apelor… Erau în mare pericol. Dacă știau ce se întâmplă afară? Unii dormeau și abia auzeau strigătul și fluieratul celor care, urcați în vârful gardurilor din jurul caselor, îi trezeau, îi ajutau să iasă și să plece urgent.

N-aveau vreme să se uite în urmă, pentru că apa venea grabită și lua cu ea casa, mușcând din mal și măturând totul în cale, ca de pe lopată. Pe cine întreba ea? Cui îi cerea voie? Ei, oamenii Primăriei se simțeau direct răspunzători de ceea ce s-ar fi putut întâmpla și acționau rapid, cu mintea și sufletul, fără să se întrebe de ce o fac. Nu se gândeau nici măcar la propria lor viață. Pământul era rupt de ape, înmuiat și nu știai unde să calci.

Puteai să te duci în hăul săpat de ele, să nu simți pericolul sau să-i multumești Cerului, pentru neîntâmplata… nenorocire. Acestei echipe i s-au alăturat toți cei care puteau să facă ceva. Necazul îi apropia pe oameni și îi lega. Uzi leorcă, își purtau de grijă unii altora, dar și celor pe care îi duceau, în cârcă, uneori.

- Ai grijă! Nu călca! Trage-te!

Își îndreptau lumina lanternei într-acolo, pentru a vedea locul. În urma lor, n-ai fi putut bănui, peste o oră, poate, ceea ce a fost cândva acolo. Rămânea doar amintirea, săpată într-o poză a gândului.

Asta a văzut, dimineața, doamna centralistă, la ieșirea din tură. Imaginea unui picior de pod, care stătea să cadă, săpat de apă, a punții care, ajunsă aproape de apă, lăsase prea ușor să-i fie luat feciorul ce o trecea… și dus… departe. Luat din fața mamei… Nu l-a putut ține… Văzuse locul în care preotul satului, tulburat de vestea întâmplărilor, făcuse infarct, privind doar, la fața nenorocirii. Inima i s-a oprit și ea…

Vedea doamna, plutind deasupra, neputicioase oricum, găini și căței și pisici și purcei și… tot ceea ce înseamnă suflare… și nu numai. Suflare fără putere. …neputincioasă în fața potopului.

Beciurile oamenilor erau și ele pline de noroi, iar acoperișurile caselor le-au devenit multora, loc de scăpare și… așteptare. Domnul, soțul doamnei, sfârșește noaptea de zbatere și luptă cu apele. Deodată, își amintește:

- Doamne, soția mea! E la serviciu și nu poate să ajungă acasă, la copii! Mă duc înaintea ei! E prăpăăăd! Cum să vină singură, atâta distanță? E bine… Bine… că n-am călcat eu, mai jos… pe malul apei. Puteam să nu mai fiu… Un pas mai încolo și eram în ruptura malului… Doamne! Nu-i mai spun!!! Mi-ar fi rămas copiii pe drumuri. Copiiii mei! Copiii noștri! Doamne! Copiii… Copiii!!!

În clipa aceea își amintește de ei. De ei și de Măriuța. A rămas singură cu copiii că a plecat de acasă, de ieri după amiază. A primit ordin. Au străbătut satul și au stat de pază. Apoi au acționat. Doamne, ce obosit e!

Gândind așa, pășește cu pas grăbit spre clădirea Poștei, de pe străduța din dreapta, la câteva sute de metri. Ajunge la cruce de uliți. La răscruce. Nu, nu e ziuă încă. Nu, se zăresc numai casele și urmele… Vrea să meargă înaintea soției. Pornește. Încearcă parcă pământul, cu pasul. Apă, apă, apă…

Dar, dintr-o dată, se întoarce spre stânga, spre casă și copii. Nu știe de ce, dar acolo îl trage firul acela, nevăzut. Îl trăgea tare. Tare! De unde mai are putere? După o noapte de luptă cu apele… „Nu-i da, Doamne, omului, atâtea câte poate duce!" Așa zicea mereu, lelela Parașcița.

Ajunge în dreptul casei lui. Se oprește și privește spre ferestre. Nu-și poate întoarce privirea. E atât de îngrijorat! Nu înțelege de ce. N-a mai simțit asta! Poate, a văzut atâtea, în noaptea asta! I se pare? Ceva albicios, ceva… Intră grăbit.

- Măriuță! Doamne! Măriuță!!!

Nu-i răspunde nimeni. Nimeni. Intră. Deschide ușa casei. Încă una… Un fum gros… gros… Îl îneacă. Încearcă să strige. Își strigă copiii, pe nume. Nu răspunde niciunul. Dorm? Îi caută, ca prin ceață. Îi simte, în pătucurile lor. Îi ia, pe rând și îi scoate afară, în târnaț. Tremura. Îi pune jos, pe podele. Unul,… încă unul, încă unul. Și Măriuța. Nu mișcă niciunul. Se așează în genunchi, lângă ei. Începe să-i scuture, cu putere. Să-i strige pe nume.

Cel mijlociu începe să tușească. Apoi, cel mic. Mișcă. Își mișcă capul, căutând aer. Mult aer. Tușesc. Încep să sufle, mai bine. Să se dezmeticească… Fumul… Fumul gros făcut de surcelele puse la uscat, pe plită. Le-a uitat. Au adormit, cu ele acolo. Da, Măriuța era și ea un copil. Iar ei, plecați.

Plecați, la datorie! Pe poartă intră doamna. Își găsește soțul îngenuncheat, în târnaț, strigându-și pe nume, copiii. Își ștergea lacrimile ce-i curgeau pe față.

- Doamne, ce era să pățim, Doamne! Nu-i destul potopul?… Doamne!

- Bine că ai venit tu… Bine că a avut Dumnezeu grijă de noi! Nu ne-a lasat! Doamne, de la ce ne-ai ferit!

- N-am putut să vin înaintea ta! Ceva mă trăgea acasă… Ca o mână… De aici, de la răscruce… De la răscruce…!

Foto: Maieru ca Altădată