Trenul pornește din gară, aducând lumea de la oraș, acasă. Pe băncuța din fața mea, două femei, una părea a fi țărancă, povesteau, cu voce tare:

- Bună ziua, lele Taviftă, unde-ai fost?

- Am fost la băiatu' meu, la oraș, da' am avut și alte treburi…

- Nu te-am văzut demult. Bine că ne întâlnim în oraș, că prin sat, n-avem vreme… E drept, nu stăm aproape!

- Păi, da, că nici la oraș n-am mai venit, demult. Apăi, ultima dată când am mai fost, astă-toamnă târzâu, încă am păţât una, una bună! De atunci nici n-am mai fost, deloc! Nu ştiu cum, m-am pornit la drum șî m-am pominit în… în şlapcii de casă. N-am sâmţât nimnica, până am ajuns în oraş. Cân' să cobor, în gară, numa' ce-l văd pe fecior că să uită lung la mine şî mă întreabă:

- Unde ţi-s papucii, mamă, nu ai? Cum ai venit aşa? N-o ştiut cum să ceme un taxi, mai răpede, să mă suie în maşână, că mi-era şî tare frig...

- Da, cum aşa? N-ai simțit frig și udeală la picioare?

- Păi, am vinit pe uliță, deodată cu Parascița de pe Poduri. Ne-am tăt sfădit, până la gară.

- Păi, de la ce vă sfădiți?

- I-am spus că eu nici nu mă mai pot uita la televizor, de frică, de aeşcia care fac fel de fel, golanii aeştia care tăt ieu droburi de alea! Îs în stare să-ţ’ deie în cap! Auzi dumneata?

- Și?

- Ie mi-o spus că părinţii îs de gină, că le tăt dau bani la copcii şi că nu-i pun la lucru. De fapt, am şi eu o vecină acolo, aproape, care are trei copcii, mărișori, buni-buni, da' pe care atâta îi procedează, Doamne! Mai ales cân' nu-i bărbatu' ei acasă… I-am spus şi el m-o întrebat:

- Da' ce le face de-i procedează? Cum face… ?

- No, ce le face? Nu-i pune la lucru, nu-i pune la săpat în grădină, cum ne pune mama, pe noi. Ba, îi lasă să asculte muzică, fel ge fel, ba se uită la televizor, la desene…

- A! Îi protejează, vrei să spui. Greșeşte, oare? Ce fel de femeie e vecina asta?

- Auzi, îi o femeie taaare de omenie! Doamne fereşte! Orice îţi dă, orice îţi face! Îi tare primitivă! Cu oricine! Cu oricine îi intră în casă! Îl serveşte, se poartă frumos... Primitivă, taaare!

- Am înțeles! E primitoare. Dar, cu lelea Parașciță, de ce v-aţi certat?

- Păi, nu ne-am certat, că până la urmă, eu i-am spus așa: „Tu, să nu mă tăt batgiocoreşti, că eu nu vreau să te blăstăm, orbgi-o-ai să orbgeşci!”

- Păi, tot ai blestemat-o!

- Amu şi dumneata, fă bine şi nu mă tăt lua în considerare! Eu îs proastă, nu-s doamnă, ca dumneata, să ştiu vorovi aşa! Pe vremea meee...

- Bine, bine, dar de la ce a început cearta?

- De la ce? De la ce? De la şampon!!! Să râdă ie de mine? I-am spus că mi-am pus şamponul în frigideri. Ăla, care o fost mai mare!

- Şi?

- Şi s-o făcut că nu pricepe! O tăt căscat ocii… mari. Auzi, hâda, să nu priceapă, deloc! Da' ce, io îs proastă?

- De ce l-ai pus în frigider, şamponul?

- Păi, să nu să strâce, doamnă! Ce-om mânca, la vară?

- Cum? Şamponul?

- Noa, doamnă, nici dumneata nu pricepi? Buca aia mare, de la porc! Amu ştii?

- Jambonul, lele Taviftă!

- Amu şi dumneata, doamnă!

- Da' și eu am râs-o pe Parașcița. Păi cum, i-o lăsat mătușa ei, aia bogată, un teren, că o tăt grijit-o, când o fost bolnavă, înainte să moară. Pe când s-o dus la Primărie, să întăbule terenul, o uitat cum o ceamă pe mătușă-sa. O venit la mine să mă întrebe, că eram pe treptele de la Primărie.

- Îhî, eu să știu cum o ceamă pe mătușă-ta? Da' ce, mnie mi-o lăsat pământul, nu țâie? Barăm știem, doamnă, nu i-am spus! N-am vrut! Șî de la asta ne-am tăt sfădit, într-una... până am ajuns la gară… desculță. No, amu am venit încălțată cum trebe. Doară, nu i-a ci rușine copcilului, cu mine…

- Cred că te dor picioarele, după cum te văd că umbli. Așa-i?

- Așa-i dară, că am dat o mărătate de bani la doctori și ca și cum i-aș ci aruncat pe vale. Îmi spune să nu mănânc carne? Încă mă întreabă dacă „îmi place cărnița, nu-i așa, lele?”... D-apăi, ce-oi mânca, doamnă Viorica, c-așa o cema pe doctoriță... Carne, nu, lapte, nu, apăi, de unde putere? Așa gândești dumneata? Amu, mă mai doare și mâna, nu-i destul numa' genuncii!

- Boala, lele, boala...!

- Care boală? Du-te, tu, fomeie! Eu n-am nemnica!

- Atunci, nu-i rău! Dar ce-ai făcut, la oraş?

- M-am dus să-mi mai fac o injecţie, că nu mai pot de durere. Mă doare rău o mână! Abge am dat un milion la un doftor hâd, ia numa' atâta de mare, cât un guzac şi nu m-o ajutat cu nimica. Gândeşti că am azvârlit-o pe apă! Tăt atâta! Vai, de capu' meu! Abge mi-o pot purta!

- Dar ai făcut multe cumpărături! Cum le-ai cărat, cu mâna bolnavă?

- Am mai umblat să-mi cumpăr și un televizor. M-o dus fecioru' la un magazân mare! Te rătăcești prin el, dacă umbli sângur… Îți trebe busolă… Da, nu televizor de aesta, ca la tătă lumea! Am văzut unu' la vecina, de-i zâce pleasnă. Îi subțâre șâ-i curbat. Îl poți pune pe părete. Da' am tăt stat să mă uit și m-am tăt răsucit. Ba, din dreapta? Ba, din stânga? Cum poți să te uiți la el? Îi rotund, la sticlă.

- Și ce ai mai cumpărat, lele Taviftă?

- Ce am cumpărat? Niște țucăr. Mai pui în ceai și se rezolvă, mestecând… Amu' mă duc acasă și-i fac o prăjâtură la aesta al meu, o Negreasă, că numa' la mă-sa o mai mâncat... Ori, mai bine oi tăce, că atătea păcate mi-am făcut…! Azi-mâine vine Apocalisma și-a ci vai de sufletele noastre!!!

În gară, trenul intră fluierând.

- Da' pe unde suntem, n-am trecut de satu' nost?

- Ba da! Am trecut…! Nu aici ai vrut să vii?

- Nuuu! Lasă că oi veni înapoi, cu ce-oi putea...!