Ce poți să faci când ești dat afară din casă, din serviciu, în plină noapte sau la prima oră a dimineții? Ba, te mai afli și în țară străină, fără acte în regulă, fără cunoștințe? Poți privi doar ușa, poarta sau stația de autobuz. Dar nu poți ieși, pur și simplu, purtându-ți doar geamantanul în mână și dezamăgirea în suflet!

Privind în urmă, Lili coboară scările, însoțită de cei doi străini, soț și soție. Păreau a fi persoane distinse și cu asta nu se înșela. Stăbat orașul cu mașina și ajung la vila domnilor, locuită pe jumătate de dânșii. Restul, pustiu…

Mă uit la ea. Văd o femeie frumoasă, veselă, fericită. Are de ce. Acum le are pe toate. Mulțumire, visuri împlinite, bucurii. Râde ușor și răspândește în jurul ei veselie.

Lelea Todosâia era o femeie uscățivă, înaltă, îndoită de spate. Te privea cu niște ochi pătrunzători și băga în seamă, ușor, orice fel de amănunt. Zâmbea rar, iar vorba ei calmă te făcea să crezi că te-ai înșelat în privința ei. Că ai judecat-o greșit… Nu, nu era om rău, așa cum părea. Părea numai...

În partea de sus a satului, pe ulița ce urca spre deal, o căsuță din lemn, cu târnaț, străjuia locul. E casa lelii Docica, femeia de peste 70 de ani, mama lui Vasile și bunica lui Niculiță. Cu fața spre soare, te privea și ea, liniștită și împăcată parcă, printre răndurile de meri.

Pe coridorul lung se vede silueta celor două femei. Deodată, sunetul prelung al telefonului le întrerupe conversația. Una dintre ele scoate telefonul din geantă. Vorbește. Fața începe să i se însenineze, alungând din când în când cuta ce i se aduna pe frunte.

„Am avut parte de minuni în viaţă, am avut şi mult noroc de-a lungul anilor, deci cred în asemenea lucruri inexplicabile... Ne alegem, în urma unui asemenea eveniment, cu o energie fantastică, şi eu şi prietenii mei, oricât de obosiţi am fi...”, a mărturisit unul dintre profesorii universitari bucureşteni care a vizitat recent oraşul nostru.

800 de chestionare au circulat recent prin liceele din Bistriţa, cu diverse întrebări referitoare la preocupările şi problemele tinerilor din ziua de azi, iar răspunsurile tinerilor au fost mai mult decât surprinzătoare. Cine îi cunoaşte cel mai bine şi care este cea mai importantă valoare pentru ei:

Vremuri în schimbare. Tinerii pleacă prin portița larg deschisă. Găsesc drumul sau măcar cărarea. Găsesc și călăuza. Găsesc… De plecat, pleacă, dar de întors, mai puțin! Acolo, departe, câștigă bani, își fac planuri, visează, caută, găsesc, schimbă… Schimbă cu orice, mai puțin cu casa și satul. Sufletul le plânge, dar înapoi nu mai vin.

Tomna amu m-o sunat o nepoată din Cluj și mi-o spus că îi tare necăjită pentru copila ei! Nicidecum nu poate învăța lecția la istorie și zice că nu mai știe cum să i-o explice. M-am suit în pod și am cătat într-un cufăr, ceva… din care am învățat și eu. N-am făcut eu multă școală, da’ cât am învățat, știu...

S-au întâlnit peste ani. Muuulți ani! În băncile din clasă, în școala în care au învățat cândva. Acum erau bătrâni, greu de recunoscut între ei… dar și de alții.

Cine a nimerit întâmplător pe lângă stadion, în această după-amiază, cu puţin înainte de orele 16:00, a avut cu siguranţă uimirea să surprindă plutind pe cerul albastru şi tomnatic al Bistriţei – două parapante, conform primelor aparenţe. Sau poate doar doi bistriţeni care încercau să se îndepărteze urgent de suporterii gălăgioşi din Rodna...

Ca de fiecare dată când treceau prin dreptul casei lui moș Goriță, îi deschideau poarta, nu doar pentru a-l saluta. Era vecin de aproape cu bunicii lor și neam de departe… Era bucuria tuturor, în anii copilăriei, când scotea din traistă ,, țucărul’’ răsucit, colorat, bunătatea târgurilor pe unde moșul cutreiera cu marfă.

Nu ştim cui se datorează, nici cum se explică psihologic un asemenea fenomen – dar, de o vreme, foarte mulţi bistriţeni care nu aveau înainte nicio treabă cu handbalul, sunt văzuţi meci de meci, la Polivalentă, încurajându-le frenetic pe jucătoarele de la CSM Bistriţa. Ceea ce este fabulos, din multe puncte de vedere.

Deschid Facebook-ul. Citesc. De departe, din țări străine, cum spun bătrânii, vecinul meu mă invită să o vizitez pe lelea Nastasia, bunica lui. Răspund, mulțumind și mă țin de cuvânt. Femeia mă așteaptă, în târnaț:

Tata era îngrijitor la grajdurile Colectivului. La grajdurile de pe pășune! De la doisprezece ani, lucram în echipă de 40 de oameni. Trebuia să-mi duc rândul, să-l sap. Când nu, purtam calul de căpăstru, câte 3-4 hectare într-o zi. La plug, primăvara, ori la sapă. Încălțată eram cu cizme, goale, fără obdeală. Sara, era vai de picioarele noastre!

Undeva… cândva… Lucrurile au primit o altfel de rezolvare. Neașteptată, nebănuită. Şedință, control, raport, hârtii. Maldăre de hârtii, dovadă a muncii de orice fel. De ce hârtii și nu imagini? Oricum, o semnătură poate acoperi orice...

În local, muzica răsuna zgomotos. Ca la nuntă. Ce noutate pentru mine, să văd copii de trei, patru sau cinci ani printre nuntași! Poate, nu înțeleg eu…

Harnic om, badea Macovei! Fără splină și fără hodină… Laolaltă cu lelea Florica crescuse o casă de copii. Mai mult fete, dar și feciori… Acum s- au împrăștiat, prin lumea largă, și-s oameni la casele lor, care pe unde…

Ce e în spatele oamenilor în uniformă pe care atunci când îi vedem pe drum sperăm să nu ne oprească? Ce e în spatele chipurilor neutre care completează hârtii imediat după un accident mortal? Ne povestește șeful Biroului Rutier Bistrița, Claudiu Prodan.

Tăia viței și oi și prelucra blăni, transformându-le în cojoace sau pieptare. Oamenii le ziceau ceptare. La cerere, le împodobea cu broderie și cusătură de mătase, colorată. Mânuia atăt de bine acul și degetarul, urmărindu-și lucrarea prin două lentile de ochelari, legate pe după cap, cu o sfoară obosită.

Pe drumurile neasfaltate ale satelor de munte, prin anii 70 și..., camioanele hodorogite se auzeau de la un kilometru. Duceau spre centru bogăția satelor de atunci: lemne, piatră, marmură. Era primul semn de speranță că se întăresc legăturile cu orașul. Nu era dorința cea mai mare a locuitorilor lui, dar o acceptau bucuroși. Nevoie, aveau.

Din capătul din sus al uliței se văd venind doi oameni. Nu sunt deloc tineri. Vin sprijinindu-se, fiecare în cârja lui. Din când în când se opresc să-și tragă sufletul. E lung drumul… Apoi, mai vin câțiva pași… Mai stau, mai vin… Povestesc:

Mulți ani nu s-au mai întâlnit. I-a aruncat viața departe unul de altul. Serviciul, casa, familia… Se întâlnesc rar. Vorbesc la telefon. Nu s-au uitat, căci prietenia lor a rămas prinsă în rama sufletului.

Sfârșit de an școlar. De ani…Copii, examene, premii, laude, bucurii! Bucurii împărtășite cu părinţii, frații, rudele și prietenii. Da, cei dragi se bucură și trăiesc alături de tine împlinirea.

Pe la orele trei, după-amiază, clopotele încep să tragă a jale. A mare jale! - Cine a mai murit, iară?, întreabă o femeie ce trecea pe uliță. Toata lumea ridică din umeri. Din capătul ei apare o vecină...

În capătul din sus al satului, pe drumul ce coboară pe lângă pârâu, se vede o casă. O căsuță de bârne, goală, nelocuită. Acum au umplut- o sălciile și tufele de broștean. Așa numesc oamenii locului liliacul. Cândva, era lăsat să crească numai până în spatele casei, ca să o apere de vânturile subțiri care șuierau prin acoperișul neînfundat.

Pe lângă vale, drumul șerpuiește ușor, la stânga. Peste apă se vede dealul, pe care acum au crescut tot felul de tufe. O ulită scurtă o coteste spre dreapta. În capătul ei, un ghemotoc de fetiță, vine încet, înotând parcă, fără spor. Doar baticul roșu cu buline albe şi sandalele roșii, te fac să fii sigur că e ea: Ancuța.

Pentru tânăra absolventă, zilele care au urmat au însemnat… căutari și descoperiri.

La înmormântarea lui moș Anchidim și a soției lui, lelea Sinefta, biserica a fost plină de oameni. Cei mai mulți străini. Privindu-i, nu înțelegeai. Ce căutau aici? Unii erau oameni cu funcții înalte, la nivel de județ. Unii se cunoșteau între ei, alții se priveau pătrunzător. Ceva li se părea cunoscut.