În dreptul casei cu etaj, de pe străduța de lângă biserică, se opresc două femei, ziua, cam pe la orele amiezii.

-Bună ziua, tanti Veronica!

- Bună ziua, Savetucă dragă! Vai, nu te-o putut aduce Dumnezeu, mai devreme!... Atâta m-am tot uitat după tine, pe uliță, de vreun ceas! Nimeni n-a trecut. Nimeni. Nici în jos, nici în sus! Doamne, ce necaz mare am mai pățit! Încă nu mi-am revenit! Stai și ascultă-mă!

Cele două femei se așază pe lăițuca de lângă poartă. Tanti Veronica, tremurând încă, roșie-vânătă la față, începe a-și spune necazul. Se vedea ușor că încă n-a trecut…

- Auzi, Savetucă, ce năcaz am mai pățât! Eu îs femeie sângură, n-am cu nime nimic, îmi vâd de treburile mele… Da, uite, ce mi s-o dat de cap, azi! Mai de dimineață, văd că trece pe uliță un țigan, cu pălărie rotată, mare, mustăcios, gras, cu pantalonii largi și cu niște cizme ascuțite, întoarse de vârf.

- Ciotorne, facem ciotorne! Ciotorne, doamnă, ciotorne! Hai, domnucă, mâncați-aș sufletul, văd că ți-s ruginite ceotornele dumitale, lasă-mă să ți le repar! Le schimb, la dumneata! Ia, le am făcute, aici, în portbagaj! Numa' le punem sus! Ne înțălegem noi, doamnă. Noi nu sântem țigani de aceia…! Noi, numa' cu domnii lucrăm, ne știe tăți domnii din oraș!

- Du-te și vezi-ți de drum, omule! Nu îmi fac eu de lucru cu voi! Eu, femeie sângură… Da' ce-mi trebe? Când mi-or veni copiii, le-or schimba ei! Și cu astea să-mi mai bat capul?

- Da' ce, doamnă, te temi că te-om celui? Păi nu sântem și noi aluatu' lu Dumnezău? Pe noi n-o lucrat tăt atâta, ca pe alți oameni? Ce-i dacă sântem țigani? N-avem voie să ne câștigăm și noi o pâne? Lucrăm cinstit!

- Îhîîî, o mai pățât-o și alții cu voi, am mai auzât!

- Noi??? Noi n-am mai lucrat pe aicea! Auzi, doamnă, se vede ca ești femeie sângură! Lasă-mă să-ți repar ceotorna, că mi-i mulțămi! Pe sufletu' lu' mama!

- Cu cât faceți voi metrul de ceternă?

- Cu…! Ne înțălegem…!

- Cam cât îmi iei pe bucata asta de jgheab?

- Uite, îs șasă metri de ceotornă. Măsurat! Eu zic, numa' cinci. Cu… atăt. Îi bine?

- De unde să știu? Da, eu n-am vreme să stau și să vă fac vouă de mâncare! N-am pregătit, pentru azi.

- Nu trebe, doamnă, săru-mâna! Îl trimăt eu pe băiet să-mi aducă o rudă de salam de la magazân și mâncăm. Nu purta grijă, mânca-ți-aș sufletu' dumitale…!

Femeia se gândea că nu o să-i lase singuri, nesupravegheați, în curte și ea… în bucătărie. Până la urmă… Din mașină, coboară apoi feciorașul țiganului, țiganca cu fuste crețe și el, meșterul.

În curtea femeii, fac o groapă mică, aprind câteva așchii, lemne subțiri și ațâtă un foc, în jarul căruia încălzeau ustensila de cupru, cu care țiganul topea și lipea cositorul întins pe marginea bucăților de jgheab, ca să le lipească. Țiganca îl ajuta, dându-i-le în mână sau întețind focul.

În nici două ore, totul era gata și jheabul întreg era deja ridicat la streșina casei.

- Auzi, doamnă, du-te și adu-mi niște cuie mari, de unde îi știi dumneata!

Se duce femeia să caute, neștiind ce plănuiesc țiganii. Până să se întoarcă ea, aducând cuiele găsite prin beci, jgheabul alăturat cu cel reparat de țigani, bun-bunuț, fără nici o fisură, era deja coborât și rezemat de colțul casei.

- Ce ați făcut? De ce ați luat jos jgheabul?

- Îi stricat, doamnă! Stai liniștită, îl facem noi și pe el, îndată!

- Cum să-l faceți? N-are nici un an de când l-am reparat! Puneți-l înapoi, imediat!

- Doamnă, nu-ți bate capul! Îl reparăm noi și pe el și la urmă ne înțălegem. Nu vezi că-i ruginit? Stăi liniștită!

Îi vede, că la urmă îi zâce „Mulțam!”

Nu trec alte două ceasuri, că jgheabul nou era gata. În timpul acesta, tanti Veronica nu mai avea stare deloc. Ieșea până la poartă, să vadă dacă nu trece cineva pe uliță. Se uita după Savetuca, vecina ei. Venea înapoi, la țigani… Presimțea ceva… Ce va face, singură?

- No, doamnă, ești mulțumită ce lucrare am făcut?

- Oi vedea…! Spuneți-mi, cât să vă plătesc? Așa cum ne-am înțeles, nu? La metru…

- Da, doamnă, mâncați-aș! La metru, la metru, da' lipiturile, da' cositorul, că nu se găsește, alea cât costă? În total… șase milioane. Îi mult? Așa, pentru dumneata, că ești fimeie de treabă! Altfel…

- Poftim?

- Șase milioane. Ce, îi mult?

- Doamne ferește, măi oameni buni! Cum ne-o fost vorba de la început? Ați zis un milon și opt sute. Hai, două milioane, de unul. Dar, de la patru milioane, la șase, de unde? Aoleo!

- Haoleo, doamnă, haoleo!, strigă țiganca, dând din mâini și fluturându-şi fustele colorate. Da' ce, vrei cumva să te blăstăm, să dai banii, duplu, la doftor? Ori să ardă casa dumitale? Vrei să alung norocul de la păreți, să nu mai poți scăpa de năcaz? Adu banii! Adu banii!!!

Unde nu încep țiganii un tărăboi, în plină zi, zi de vară, că răsună ulița ! Se uită tanti Veronica, îngrozită, pe drum. Nimeni. Nimeni nu trece, nici din întâmplare. Cine să o ajute? Roșie, vânătă la față, speriată, nu mai știa ce să facă, nici încotro să o apuce.

- Sun la Poliție, să știți! Le spun ce ați făcut și cum vreți să vă bateți joc de mine! Nu se poate!

- Hai, cheamă-i, doamnă! Să vină! Da' ce, ni-i frică? Ori, crezi că nu ne mai întâlnim noi, cu dumneata, apoi? Venim la poarta dumitale, în fiecare zi… Crezi că scapi?

Singură, tremurând toată, femeia întinde banii. E pensia ei pe două luni. Ce să facă? Cui să spună? De ce și-a făcut de lucru cu țiganii, măcar că a auzit atâtea, de la alții? De ce i-a lăsat în curte?

Cam după o oră, pe uliță trece Savetuca, vecina de mai sus.

Tanti Veronica nu și-a revenit din spaimă. Încă mai tremură, iar fața îi este roșie-vișinie.

- Auzi, tanti Veronica, nu ești singură, stai liniștită! Crezi că numai dumneta ai pățit-o cu țiganii? Ia, bărbatu meu îi om cât bradul! Om cuminte și… bărbat! Tot așa, își face el de lucru cu niște țigani ce treceau pe uliță, cu jgeaburi, sub braț. Face târgul, ei își fac treaba și la urmă… plata. Singur acasă. Pe când să facă calculul, la final, dublu, față de cel de început. Acum, în curte nu mai erau numai trei țigani, câți au lucrat, că au mai venit patru. S-au anunțat și au sosit.

Soțul meu, singur, în curtea casei. El și câinele, pe care îl ținea legat, într-o magazie. Câine mare, câine de rasă, ținut bine. Știa prea bine ce boală are el pe țigani și… mirosul lor. Îi lătra de la o poștă…

- Cât vreți pe lucrare? Trei milioane, nu? Așa, cum ne-am înțeles!

- Cum, domnu', cum trei? Păi, socotește dumneata! Lipiturile, cositorul, materialele… Și cinci milioane îi puțân, da' lăsăm din preț, că ești domn! Da, șasă milioane îi lucrarea, să știi!

- Poftim?

- Cinci milioane, domnu'! Ultimul preț! Pă cuvănt! Eu nu-s țâgan!

- Da' ce ești? Se uită soțul meu la ei.

Îi prețuiește, pe rând, atent. Unul câte unul. Face o pauză, apoi îl fixează cu privirea pe bulibașa cu care a încheiat târgul.

- Auzi, cu tine am făcut târgul?

- Da! Cu mine, domnu'!

- Bine… Atunci, ascultă-mă, atent! Ai zis trei milioane, la început. Atât! Numără!

- Păi, domnu'…!

- Numără, am zis!

- Unu, doi, trei…!

- Acuma, tot așa o să număr eu: unu, doi, trei! Dacă până ajung la trei, n-ați ieșit din curtea mea, apoi la patru, pun mâna pe zăvor și descui câinele…! Vedeți, în curtea asta, nu eu sunt șeful! El e! Aveți grijă!

Țiganii privesc îngroziți. Bărbatu-meu era deja cu mâna pe zgarda rottweiler-ului care până atunci nu scosese nici un sunet, ciulind și el urechile, a ascultare. Deodată, le ridică, le ciulește și așteaptă următorul îndemn! Tiganii pricep că nu e de glumă. Bărbatu-meu se apleacă.

- Unu, doi…

Nu ajunge cu număratul până la doi, că țiganii erau deja în vârful gardului, fără să mai nimerească poartă. Numai călcâiul ciocatelor li se mai vedea.

- Da, tanti Veronica, stăpânul curții și-a spus cuvântul. Și țiganii l-au ascultat. N-au avut încotro… Îi știau de frică și când treceau pe uliță, apoi. O luau pe lângă gardul de pe partea cealaltă. I-ar fi rupt… Măcar se spune că, niciodată, câine la câine nu sare!

Foto - Maieru de Altădată