Puteai să ocupi loc la una dintre măsuțele de pe culoarul larg, pe băncuțele înguste, de pe o parte sau de alta și să completezi formularul.

Pe mese, teancuri de bilete, din care luai și completai. Rareori îți mai trebuia unul, dacă te răzgândeai în privința numerelor sau dacă greșeai… Până și pixul te aștepta, sprijinit în suport…

Numărai cele șase numere și le încercuiai, colorându-le în albastrul cernelei. Angajata le lua, le verifica și încasa banii pe ele.
Destul de simplu și totuși… nu!

Băiatul înalt și drăguț intră ca și altă dată, hotărât, sigur pe el. Simțea o relaxare de câte ori venea aici. Astăzi, la fel.

Deodată, în stânga lui, pe bancă, un tânăr cam de aceeași vârstă, slab, cu hainele agățate pe el ca pe un cuier, cu genunchii strânși, aplecat de spate, privind ciudat pe sub sprâncene, speriat parcă, îl strigă, atenționându-l ușor:

- Hei, băiatu'...!

Băiatul tresare. Se întoarce înspre el și îl întreabă din priviri, fără a scoate sunete deranjante, pentru cei din jur. Ridică din sprâncene, a întrebare:

-„Ce dorești?”

Umbra de om, pricăjitul, privind bănuitor alături, rotește privirea, misterios și îl întreabă:

-Și… tu?

Băiatul îi răspunde scurt.

-Da!

Continuă liniștit să scrie, fără a-l mai băga în seamă pe pricăjit.  

-Știi?, îl întrebă celălalt. Te descurci?

-Da!

Se întoarce și scrie. Pricăjitul se apropie de el, puțin însă… Băiatul își termină treaba. Răspunzând de atâtea ori la întrebări, nu-și număra alegerile. Se ridică, ajunge la ghișeu.

-Sărut-mâna! Aș vrea să plătesc!

-Păi, ați completat șapte numere, nu șase. Dacă vreți, completați alt formular. Sunt multe, pe masă.
Băiatul se întoarce la locul lui, la măsuță. Vis–a-vis, pricăjitul se face că își completează formularul, apăsând pixul pe foaie. Dar pixul nu mai scrie și el vede bine asta.

-Hei!, îl strigă el pe băiat.

Băiatul ridică fruntea, se uită la el „Poate nu știe să completeze biletul!”.

Îl lămurește:

-Trebuie să-l întorci invers! Nici nu vezi cifrele!

-Nu-i nimic!

-Nici pixul nu-ți scrie! Vrei să ți-l dau pe al meu, nu? Imediat!!!

-Nu, n-am nevoie!

-Din nou, băiatul ridică din sprâncene. Pricăjitul vine mai aproape de el. Îi trage cu ochiul, dând ușor capul pe spate.

-Știi, nu?

-Băiatul chiar că nu pricepe. Ce vrea omul? Începe să-și pipăie buzunarele. Telefonul, banii… sunt la el. Oare, ce se întâmplă? Nu înțelege. N-are cum. Așa ceva n-a mai pățit! Nici n-a auzit…

-Hei, băiatu'…!

-Da!

Se uită în stânga, se uită în dreapta, așa, misterios, pe sub sprâncene, își aruncă mâna în teancul de bilete necompletate, din mijlocul mesei, își umple pumnul cu ele și le ascunde apoi repede în sân, sub fermoarul hainei groase.

Băiatul nu apucă bine să se dezmeticească, că pricăjitul își umple din nou pumnul cu bilete, câte poate lua și i le îndeasă acestuia sub haină, printre nasturii de sus, ce țineau haina deschisă.

-Ține și tu! Vezi… mie așa îmi plac băieții!

Acesta nu apucă încă să se dumirească. Ce va face pricăjitul cu biletele? La ce-i trebuiau? Nu are ce face cu ele! Sunt goale… De ce i-a dat și lui? Nu le vrea! Cui să explice? Ce? Cum ar fi putut să-l oprească, dacă nu a știut ce intenții are? Ce i s-o fi părut, pricăjitului?

Acesta înțelege întrebarea și-i răspunde:

-Ține și tu! Eu mă descurc! Știu un loc unde să le vând, la jumătate de preț! Mai câștig și eu…

Băiatul își repetă în gând: „Ce să câștige? N-au valoare! Sunt hârtii. Maculatură!”

Mulțumit de izbândă, pricăjitul se ridică drept în picioare, mai întoarce capul încă o dată, îi trage acestuia cu ochiul și-i repetă:

-Vezi, mie așa îmi plac băieții!

Băiatul rămâne mască. Ce a fost asta? Să râdă? Să plângă? Să se mire? Sau să se uite atent în jur, ferindu-se de oricine i-ar mai spune, vreodată:

-Vezi, mie așa îmi plac băieții!