Ce, nu-i plăcut să întâlnești dimineața, la prima oră, în mijlocul șoselei, familii întregi de căprioare? Să stai în loc, privindu-le  cum se uită la tine, nelămurite: Ce vrei? De ce să-ți facă loc, să treci? Drumul nu e tot al lor? Ca și câmpul, de altfel! Ca și dealurile și livezile…

Care livezi? Acelea la care te uiți cu jale și inima în piept începe să-ți plângă. Un oftat adânc îți străbate pieptul, fără voie. E iarnă târzie. Sau primăvara, devreme… sau orice anotimp.

Doar scheletele putrede, bolnave, ale copacilor  rămași din vechile livezi. Nimeni n-a mai plantat alții tineri! Nici n-a altoit. Nici n-a curățat sau stropit! Nimeni n-a cutezat! Oare de ce? N-a fost rentabil? Erau prea bătrâni? Sau așa trebuia. Să fie lăsați să moară! Doar scheletele bolnave, putrede acum, ale vechilor copaci! Strâmbături neîndreptate, bolnave și răpciugoase. Le-a umplut boala și urâțenia. S-a întins pe crengi și le-a uscat. Până sus! A ajuns și la rădăcină, că mai jos nu mai era unde!

Și ce rod  era cândva pe ele? N-aveai unde să aduni atâta belșug! Peisajul era viață, iar viața era încântare!

Încântare a felului în care o înțelegeai…

Atât cât o pricepeai!

Acum, ceva verde… ceva …pete de viață, colaci aruncați pe crengi. Ceva ce de la depărtare nu poți descifra …

Și ici și colo și dincolo… Și peste tot… Mult! Mult verde! Prea mult!

Dar oare e verde bun? E verde sănătos? Sau îți amăgește „firea?” E culoare, dar nu-i rod! Rodul nu mai are unde să crească! De ce? Ce e?

 E VÂSCUL!

Vâscul s-a întins. A cuprins întreaga livada și apoi a uscat-o. Da, vâscul, acel simbol al norocului și al belșugului, adus și pus în casă de sărbatori. Ba, căutat, uneori! 

Puțini știu însă că numai o parte din el este de leac, că restul este otravă. Sub același nume. Poți greși, luându-l în loc de medicament.Trebuie doar să știi, să crezi și să nu riști! De ce să încerci?

- Dacă crește în pom roditor, îi bun, doamnă! Dacă nu, îi otravă curată! N-ai ce încerca! Mori, doamnă!

Asta spunea badea Vartolomei, ciobanul satului.

Mi-am amintit pilda lui, care este cea mai  frumoasă  pildă despre felul cum se răspândesc semințele, departe de mama care le-a dat naștere. 

Vreau să v-o spun și d-voastră.

Vâscul este o plantă  care trăiește pe seama altora. Nu e rară și pe la noi, fie prin păduri, fie prin livezi. Și se vede mai bine iarna, când arborii s-au dezbrăcat  de frunze, căci vâscul rămâne ca o tufă verde, spânzurată de ramurile din care își suge hrana. Fructele sunt ca niște boabe de mărgăritar, tot câte două, așezate la un loc. Zeama din  ele este destul de cleioasă ca să se lipească bunăoară de degete. Pentru unele păsări, fructele vâscului sunt o mâncare de mare preț. Ciupind din ele, sâmburașii rămân lipiți de ciocul păsăruicii care nu poate scăpa de ei, decât curățându–l de creangă.

Mai mult nici nu-i trebuie seminței. De pe ciocul păsării, ea se lipește de coaja crăpată a ramurilor, iar acolo, cu vremea, încolțind, își înfinge rădăcinile în lemn, până ce ajunge la vasele prin care coboară hrana pregătită în frunzele copacului și din care suge și ea câtă are nevoie. Dintr-o tufă de vâsc ies altele, până când sunt așa de multe pe un copac, încât îl omoară  cu vremea, luîndu-i tot sucul hrănitor. 

Acum închei, punând o întrebare. Mă gândesc la ceea ce reușesc să fie oamenii, purtând un rol într-o piesă. O piesă  jucată  pe scena vieții. Să fie Vâscul verde, dorit și pus la loc de cinste, simbol al norocului și al bunăstării? Dar… și al pierzaniei? Să fie doar Pasărea naivă și nevinovată, care  își curăță ciocul de semințele lipicioase, lipite de el când se hrănește? Sau să fie Copacul, care se usucă, slăbit de putere, căci seva lui se pierde, încetul cu încetul, an după an, omorât apoi?

Și nu numai el, ci toți cei de o seminție cu el… Neajutați, neglijați și părăsiți.

Sau să-și dorească să fie livada bogată, îngrijită, plină de roade coapte? 

„De ce pomii de pe lume

N-au drept roade pietre grele

Și cu-asemeni roade, ramii

Nu se-nalță pân' la stele?”, Vasile Militaru

Foto: Maieru Ca Altădată