Lelea Marișcă mă aștepta în poartă. E bucuroasă că am reuşit să mai ajung la ea. Și eu, la fel.

- Te-am așteptat, doamnă, cu niște doblete copt în ler. Îi tare bun! Și, noi îl mâncăm în zilele de post fiert sau îl pun în plăcintă.

- Mulțumesc, lele Marișcă! Ce mai faci, cum o duci?

- Tomna amu m-o sunat o nepoată din Cluj și mi-o spus că îi tare necăjită pentru copila ei! Nicidecum nu poate învăța lecția la istorie și zice că nu mai știe cum să i-o explice. M-am suit în pod și am cătat într-un cufăr, ceva… din care am învățat și eu. N-am făcut eu multă școală, da' cât am învățat, știu. Am mai cetit în cărțile fratelui mai mare. A lui o fost cartea din care am găsât amu' numa' câteva pagini îngălbenite despre „Mihai Vodă, Domn al tuturor românilor”. Uite…

Iau în mână foile și citesc. Uit de dovleacul aburind, uit de lelea Marișcă… Citesc… Nu-i poveste. Nu. E lecția de istorie, care „te chema” să o citești și să o înveți ușor. Aproape că nu mai trebuia citită încă o dată. Simplu și curat… La suflet!

„Se pregăti Mihai Viteazul de război. Își chemă oastea și dete poruncă fiecărei cete, care și pe unde să se țină gata. Apoi, adunându-și boierii la Ploiești, le spuse că au să meargă într-ajutorul lui Rudolf Împăratul și că pentru aceasta au să treacă prin Ardeal.

Boierii jurară că vor merge unde va merge și Domnul lor, fără să cârtească. Ei erau încredințați că Mihai știe să-i ducă din biruință în biruință și numele de Român să zboare cu fală.

Sosind ziua plecării, Mihai dete poruncile cele mai lămurite. Oastea trecu munții și veni în Ardeal.

Andrei Batory, călugărul papistaș era la Bălgrad și acolo petrecea când, pe neașteptate, auzi că Mihai se apropia cu oastea și trimise soli, cerându-i pace. Mihai opri solii la dânsul și purcese înainte. Merse însă încet, ca să aibă timp și oastea lui din Oltenia, cu Banul Udrea și Radu Buzescu în capul ei, a trece munții, ceea ce și făcură, intrând în Ardeal pe la Turnu-Roșu și întâlnindu-se cu Mihai la satul Tălmaciu, aproape de Sibiu.

Auzind una ca aceasta, călugărul papistaș puse de-și adună oastea și el și ieși înaintea lui Mihai Viteazul. Era alcătuită din nouă mii de oameni, între care erau foarte mulți Leși și Unguri, cu o mare mulțime de tunuri, tot d-alea înfricoșate.

Unde până aici Românii se luptaseră cu dușmani de zeci de ori mai mulți decât dânșii, acum trebuiau să se lupte cu tunurile ucigătoare de oameni.

Oștile se izbiră crâncen la Șelimbăr, în 28 octombrie 1599. Mai bine de trei mii de vrășmași rămaseră pe câmpul de bătaie. O mulțime de steaguri și patruzeci și cinci de tunuri căzură în mâinile Românilor.

Biruința fu a Românilor. Episcopul papistaș, dacă își văzu oastea înfrântă, o luă la sănătoasa.

Prin această bătălie, Mihai luă Ardealul și se înfrățiră Românii cu Ardelenii și intră Mihai cu mare mărire în Bălgrad [Alba-Iulia].

La poarta cetății, viteazul fu întâmpinat de toți Episcopii cu Mitropolitul în frunte, îmbrăcați în odăjdiile lor și de toți boierii țării.

Înaintea lui Mihai erau steagurile luate în bătălie și care se țineau aplecate, în semn de supunere a Transilvaniei [Ardealul]. După dânsele veneau toboșarii și trâmbițașii. Acestora le urma muzica cea mare, care cânta niște cântece foarte frumoase în lauda lui Mihai și după dânșii, pășeau câteva tacămuri de lăutari țigani, trăgând din alautele [viorile] lor.

Mihai era călăre, pe un cal cu îmbrăcămintea muiată în fir de aur. Împrejurul lui umblau opt alergători înveșmântați în mătase. În urma lui veneau opt curteni, împodobiți numai cu aur și argint.

Mihai Viteazul era îmbrăcat cu o mantie albă, țesută cu fir de aur și argint. Pe sub mantie purta o dulmană de mătase albă și la cingătoare avea o sabie de aur, încărcată de rubinuri și de pietre nestemate. Un mănunchi negru de pene de cocor, strânse cu o legătură de aur, împodobea căciula ce-i acoperea capul. Era încălțat cu cipici galbeni și de la glezne până la genunchi cu niște ciorapi de mătase albă și împodobiți cu pietre scumpe.

În urma lui venea Doamna Stanca şi copiii săi: Nicolae și Florica, după care urmau căpitanii și boierii lui Mihai, în capul oastei românești.

Căpitanii erau îmbrăcați cu ițari scumpi și găitane, băgați în cizme galbene, pintenate; în sus purtau pieptare lipite de trup, cu găiane late, lipite de-a curmezișul pieptului, având nasturi la căpătâie. Pe umeri cu chepenege cusute cu fir, prinse cu copcii de argint. Mijlocul le era cuprins de o cingătoare de curea cu ținte, cu zale aurite, de care atârna sabia. Pe cap purtau gugiumane puse cam într-o parte, cu fundul roșu, lăsat în jos și cu pletele date pe spate. Iară Banii purtau o manta lungă și strălucită, cingătoarea le era de mătase, mai lată decât a căpitanilor și prinsă cu câte două păftăluțe de aur.

Bubuitul tunurilor da veste despre apropierea viteazului.

Și, urcându-se Mihai în scaunul domnesc, toți veniră de i se-nchinară ca la un Domn.

Într-aceasta, pe Andrei Batory, carele pribegea prin pădurile dintre Moldova și Ardeal, îl ucise un Săciu, la care ceruse adăpostire.

Acesta, aducând capul lui Andrei, cu gândul ca să capete bacșis, Doamna Stanca, lăcrima când îl văzu. Întrebată de Mihai de ce plânge, ea zise: «Ceea ce s-a întâmplat lui, se poate și ție și acestuia tot astfel să se întâmple», [arătând pe fiul lor Niculae]. Mișcat de aceste cuvinte, Mihai suspinănd, zise: «Săracul popă!»

Ucigașul fu dat judecății si osăndit pentru că a călcat legea ospeției.

Apoi puse să i se caute trupul şi găsindu-l, dete poruncă să se îngroape cu cinste domnească. Așa făcu viteazul Mihai.

Când era pe câmpul de bătaie, nici strigoii nu puteau să stea înaintea lui, nepedepsiți. Iară în timpuri de pace, era un înger ocrotitor. Dreptatea înaintea lui mergea și iubirea de omenie pururea nedezlipită de dânsul era.

Împăratul Rudolf auzind de biruința lui Mihai, trimise soli să-i laude vitejia. Aceşti soli aduseră lui Mihai un hrisov prin care îl făcea Domn moștenitor al Țării Românești și o poruncă să lase Ardealul și să plece la scaunul său, spre a se bate cu Turcii la Dunăre. Pentru aceasta îi făgăduia împăratul să-i trimită bani și oaste.

Mihai adună pe boieri și sfătuindu- se cu dânșii, răspunse solilor: «Spuneți Împăratului D-voastră, că nu este în puterea lui să mă facă Domn în Țara Românească. Acolo eu nu cunosc pe nimeni mai mare decât pe Dumnezeu. Țara Ardealului a mea este, căci am luat-o cu sabia! Iară ajutorul îl aștept, ca să pot împiedica pe Turci a nu veni să-i ia și ce i-a rămas și așa să-i spuneți că mi-e voia; c-apoi de unde nu, îmi voi întoarce armele împotriva Împăratului și îi voi arăta eu că oamenii nu-mi lipsesc!»

Dar n-a avut noroc neamul românesc din Ardeal să se bucure de acest soare nou, căci n-a trecut nici un an și jumătate și Mihai fu ucis la Turda, de oamenii împăratului din Viena”

- Poți să-i citești, lele Marișcă, așa, prin telefon. Fata dumitale va înțelege lecția, iar nepoata nu va uita niciodată ce a făcut pentru neamul românesc Mihai Viteazul, domnul tuturor românilor!

Ca orice lecție, ea trebuie să ajungă la sufletul copilului. Contează doar felul în care se realizează acest lucru!