- Auzi, o murit Doniză, a lu Maftei… de pe ulița sfatului.

- Păi, n-o zăcut! O umblat pe drum… L-am văzut.

- Ce-o pățât?

- O mărs la poștă după bani, i s-o lăsat rău și o picat lângă gard, pe iarbă. Omul tot bolborosea ceva, întindea mâna, cerea… și nimeni nu înțelegea ce… I-o crescut tensiunea și l-o paralizat, acolo. În drum.

- Da, nu l-o văzut nime?

- Ba da! Doară, câtă lume nu trece pe-acolo? Da, știindu-l că be, nime n-o crezut că nu-i mort de bat! Mai ales că și-o luat și pensiuca!

- Șî?

- Până  la urmă, o trecut oarecine pe drum și o vrut să-l ridice. Atunci o văzut de ce el cerea ajutor, ziua, în amiaza mare. Numa că o fost gata de el! Poimâne îl îngroapă.

- No, zice femeia care povestea în uliță, haideți să vă spun ce-o pățât sora mea, acolo, în satul nostru! Una, cât o sută. Ca asta! Doamne ferește, multe întâmplări o mai lăsat Dumnezeu pe Podul Pământului!

Îi și lume bună și lume ră și lume proastă și lume cuminte. Ca oriunde! Ascultați:

- Era primăvară, târzâie. Mai anul trecut… Iarba înverzea pe uliță, pe lângă garduri, fâșii verzi. Mirosea a primăvară. Da' sus pe acoperiș se mai vedea fumul, semn că în sobe se mai făcea foc. Cum să nu faci? Doară, sara și dimineața îi frig încă... Seara și dimineața. Frig bine! Pe la 11, ziua, destul de multă liniște. Fiecare își făcea curaj să continue cu ceva pe afară, pentru ca amiaza să-i găsească la lucru.

 Unele case au ușile zăvorâte, altele au câinii la poartă.

Deodată, în ușă la sora-mea bate cineva. Abia, abia, se aude.

- Mi se pare, oare? se întreabă sora mea.

Întâmplarea face ca sora mea să fie în hol.

- Da! Cine-i?

- Toma, lele Măriuță... Salvează-mă! Mor!!!

În clipa aceea, cade, răsturnându-se pe scaunul cu spătar din hol. Spaima de pe fața Măriuței se mută în sufletul ei.

- Grigore! Mă, Grigore, hai!, își strigă ea feciorul, din ocol.

Grigore vine repede. Vine într-un suflet. Toma nu era ciar leșânat.

- Toma! Toma! Ce-i cu tine? Mă auzi?

Toma nu putea răspunde. Fața-i era albă ca varul, iar picioarele nu-l mai ascultau. Oare, cade iar? Nu, nu cade.

Cu o mână pe telefon, sună la  Salvare. Cu cealaltă, Grigore și sora mea  îl razămă și-l trag, încercând să ajungă până în gura uliței. E departe, însă… Foarte departe… Așa i se părea lui… Ca niciodată…. Dar și lor! 

Dacă era sănătos, din câțiva pași, ajungea. Acum... acum… nu-i în stare nici  să-și tragă picioarele după el. Oare, ce-i?

- Vecină Solomnie, hai și dumneata să-mi ajuți, zice săraca soră-mea, prea epuizată să mai care un așa munte de om, în floarea vârstei. Și ce frumos fecior! Ce plăcut la chip și vorbă! Dar harnic! Dar săritor! La orice. Nu trebuia să-l rogi să te ajute, că venea singur și punea mâna. Simțea singur că trebe….

Are bani, dar îi place să lucre orice. Așa-i făcută mâna! Se simte în putere. Bani câștigă destui, harnic și cinstit e. Ce-i mai trebuie?

Solomnia  sare.

-Vin, lele, vin. Da, ce-i baiu? Ce-o pățât Toma?

Cei doi ridică din umeri. Habar nu au! Nu știu care-i cauza. De unde? Cine a avut timp să mai pună întrebări?

Era de pus mâna și de făcut ceva. Atâta știau: trebuiau să–l ajute, să încerce să facă chiar și ce nu se poate... Să încerce să-l salveze!

Puterile îi slăbesc și lui și lor… Îl trag. Îl poartă după ei. Mai sunt câțiva pași…

- De ce nu o așteptat salvarea acasă?

-Păntru că nu putea să intre pe ulicioară. Atâta-i de îngustuță. N-are cum!

La colțul uliței, un bărbat străin coboară grăbit. Privea sătul, de parcă ar fi vrut să spună:

„Așa-i trebuie! Așa merită! Copil tânăr și să beie în așa măsură! Aesta, amu-i zâce la câine „Bade'. Atâta-i de bat!”

De la distanță, asta vede. De la distanță, asta înțelege… De la distanță… Dar, nu s-a gândit să ajute! Prea urât se uită… 

Ajung lânga Salvare. Doctorii  își fac meseria, să-l salveze. Bolnavul ajunge la spital și de acolo, mai departe…

Fiind în putere, nu-i trebuie mult tratament. Ca și altuia, poate… Perfuziile îl întremează. Îl ridică din pat. În câteva ore, bujorii din obraji și bucuria din privire și-i capătă, voios.

Din  nou, în ușa surorii mele se aud ușoare bătăi. Se îndreaptă către... Era a doua zi.

-Toma, Toma, dragul lelii, te-ai întors? Ți-i bine? Da, cum de te-o șî lăsat din spital?

-Da, lele Măriuță, m-am întors. N-am nimic. Mi-am revenit. Datorită  dumitale. M-am întors să vă mulțumesc. Lele Mariuță, de nu erai dumneata cu  Grigore și lelea Solomnia, eram mort.

-Da, ce-ai pățit, măi Toma? 

-O, nu v-am putut spune ieri! Nu puteam. Nici nu știam de mine… când… Știți ce-am pățit? Am făcut foc în soba de teracotă de sus, din cameră. Soba îi nouă că-i făcută de două săptămâni. Am avut încredere în sobar când o făcut-o. De unde să știu eu cum o meșterit el fumurile, acolo, înăuntru? Cine mi l-o recomandat mi l-o tare lăudat… Știu că n-am apucat să ațipesc. Atâta noroc! Deodată, am simțit că se învârte casa cu mine. Am vrut să mă ridic, să vin spre ușă. N-aveam putere. Cu ultimele  forțe, am reușit să ajung în târnaț. Mi-am dat seama că din cauza gazelor de la teracotă și… am încercat să ies. Cu greu am  putut să ajung până la dumneavoastră. Nici acum nu știu cum… Noroc că stați aproape! Mă gândesc acum: ce s-ar fi întâmplat dacă adormeam? Ce s-ar fi întâmplat dacă nu erați acasă? Cum m-ați putut căra până în drum? Îmi amintesc, ca prin vis… Mă duc și la lelea Solomnie să-i mulțumesc. Doar dumneavoastra nu ați crezut că-s beat!

-Ehei, zice Măriuța, oftând… Ehei… Și, dacă erai beat, nu meritai oare să fii salvat? Nu meritai să fii scos, chiar și din groapa cea mai de jos?

Asta i-a răspuns sora mea, gata să recite  dintr-un psalm din cei pe care-i citește zilnic…

Ea nu povestește așa de multe…

,,Fapta bună, fă-o-n taină

Si păstreaz-o sub tăcere!

În ascuns, albina-și face

Pururi, fagurii de miere!’’

Foto: Maieru Ca Altădată