Și de data aceasta, lelea Măriuța mă așteaptă în poartă. De câteva zile, îmi tot trimite vorbă, prin cine apucă, să mă duc. Că mă așteaptă….

- Bună ziua, lele Măriuță! Ce mai faci?

- Apăi, te-am așteptat, doamnă! Că m-am gândit tare mult la anii cân' eram copcilă și umblam și eu la școală… Îi mult de atunci! Să-ți povestesc… Umblam desculță, purtam pe umăr o trăistuță și în ea o tăbliță. Era musai să înveți în școală, tăt ce scriai acolo. Pe loc. Acasă, nu mai aveai de pe ce învăța. Nici când… Merinde, o bucată de mălai… Batăr eram numa' în clasa a II-a, eram mari. Numa' buni de pus la lucru!

Tata era îngrijitor la grajdurile Colectivului. La grajdurile de pe pășune! De la doisprezece ani, lucram în echipă de 40 de oameni. Trebuia să-mi duc rândul, să-l sap. Când nu, purtam calul de căpăstru, câte trei-patru hectare într-o zi. La plug, primăvara, ori la sapă. Încălțată eram cu cizme, goale, fără obdeală. Sara, era vai de picioarele noastre! Numa carne gie! De pe atunci, îmi amintesc o poveste pe care mi-o tăt spunea tata, cân' mergeam la lucru, la câmp. O auzât-o, nu știu de unde…

Începea așa: „Pe el l-o dus ciobanul de ureci, ca pe un amărât de măgar, ce era! I-o pus pe spcinare un țol, pe țol, şaua de lemn. Apoi o început să-i grămădescă pe spate: un suman gros, două scăunele, pentru muls, patru bărbânți cu lapte, câte două, de fiecare parte, iar deasupra, cei doi băieți ai ciobanului, veniţi la stână, din ajun. Da' pe cân' ciobanul, ștergându-și sudoarea de pe frunte, aducea țolul să îl puie pe sărmanu' dobitoc, un purice sare de pe mâneca ciobanului, pe spatele măgarului și-și face loc într-o încrețâtură a țăsăturii, numa' cât îi trăbuia, ca să fie în largu' lui.

- Am să stau la umbră!, se gândea puricele.

Ciobanul încărca mereu. La cât era de mic puricele, cât loc îi trebuia? Iară greutatea care îi îndoia genuncii măgarului, cum putea să-l apese? O pornit la drum și o mărs, o mărs, o zi de vară prin căldură și zăpușală. Curgeau nădușelile de pe cioban… Băieții lui s-o muiet. Măgarul, de-abia mai putea să pășască! O trecut pe unde o trecut… Spre sară, o ajuns la târg și o poposât în gospodăria stăpânului.

Iară puricele, sâmțând că o ajuns la capăt, se strecoară binișor și… hop! Deodată sare sprinten și odihnit, pe mâneca ciobanului. Când dă, însă cu ocii de spcinarea măgarului și vede câte o stat cladite pe spatele lui, rămâne încremenit:

- Mă, greutatea asta am dus-o eu în spate? Până acuma, n-am aflat că-s așa voinic!

Și privea cu mulțămire, cum îl descarcă ciobanul pe măgar. Când pune omul toate lucrurile jos, măgarul rămâne cu urecile pleoștite, cu genuncii îndoiți. Iară puricele îi zice, mânios:

- Uitați-vă, ce mămăligă de dobitoc! Eu nu-s nici cât urecea lui și nu mă plâng de câte am dus în cârcă! Și el, fiindcă m-o purtat până aici, mai să cadă în bot! Ia stai, să-l trezăsc eu, un pic!

Așa zice și sare, drept pe botul măgarului. Îl pișcă, până la sânge. Măgarul sare, dă cu copita și varsă o bărbânță cu lapte, neastupată, bine. Iară ciobanul îi întinde, de-a lungul spcinării, câteva scorbace, ca să se învețe minte…

- Na! Numa' nu ț-o fost greu?

Măgarul cade în genunci. Puricele râde. Râde în hohote…

- N-am mai auzit povestea asta, lele Măriuţă!

- Vai, săracul dobitoc, doamnă! Vezi, cât suferă șî un bget animal...! Dară, omu'! O viață!

Sursă foto: Maieru Ca Altădată