“Poți să pierzi averi și ranguri,

Fericiri, ca raiu-n spic

Dacă n-ai pierdut credința,

N-ai pierdut încă, nimic!”

Din capătul din sus al uliței se văd venind doi oameni. Nu sunt deloc tineri. Vin sprijinindu-se, fiecare în cârja lui. Din când în când se opresc să-și tragă sufletul. E lung drumul… Apoi, mai vin câțiva pași… Mai stau, mai vin… Povestesc:

- Auzi, Onisâme, câți ani ai?

- Câți îmi dai 'mneata, bade Vasâlie? Ori, mă întrebi cumva, de câți ani ieu pensiuca, de la stat? De mulți...

- Nu ești, cumva, dintr-un leat cu cumătru, Gavrilă?

- Aproape...

- Îi ci având cătă…70, nu? Oricum, ești tânăr, încă! Şî, față de mine… Eu am cătă 80.

- Mult înainte șî dumitale! Șî, știi cum mă rog, în fiecare sară? Ține-ne, Doamne, mintea alăturea cu sânătatea!

- Auzi, tânăr nu-s nici eu, da-s năcăjit, tare…! Am rămas anu' aesta, cu un loc nearat, acolo, pe Luncă… Cum socotești dumneata una ca asta? Numa' n-am prins de veste ca-n ceialalți ani, cân' o arat tăți, primprejur, roată. Numa' al meu o rămas nearat. Amu', cum să trec peste locurile lor? Nici n-ai cum! Cum, cine-o mai pomenit una ca asta? Înțăleg și eu că-s bătrân, da' cum pot face, amu'? De cân' mă știu, mejda-i mejdă, hatu-i hat, da' să faci tu îngrădire în câmp, să nu poți trece la locul tău, n-o mai fost, de cân' o făcut Dumnezeu lumea și pământu'!

- Eeeei! Te înțăleg bine! Amu', așa mărg tăte, într-o parte, nu cum ar trăbui! Muuult o trecut de cân' eram holtei și mi-o picat în mână o cărțuluie scrisă de unul Lev Tolstoi. Șî Nicolaie îl ceamă. Am citit povestea aceea și n-am uitat-o. Îi zicea „Sămânța”. Am să-ți trimăt cartea, să cetești și dumneata!

Omul începe să povestească, așa cum citise în carte:

- Odată, niște copii găsiră într-o prăpastie, un lucru de mărimea unui ou de găină, cu jgheab de-a lungul și care ai fi zis că e o sămânță. Un om care trecea pe acolo, văzu lucrul găsit, îl cumpără de la copii cu cinci galbeni și-l duse domnitorului, ca raritate.

Domnitorul chemă la curte pe câțiva înțelepți și le dădu poruncă să cerceteze, ce fel de lucru este acesta? Un ou sau o sămânță? Înțelepții își bătură capul, în fel și chip, dar nu putură să răspundă, nici așa, nici așa. Lucrușorul se găsea pe corlata ferestrei. O pasăre veni, izbi în el cu ciocul și îi făcu un semn. Acum văzură toți că e o sămânță sacră. Domnitorul se minună foarte și porunci înțelepților să-i aducă lămurire, unde crește sămânța aceasta?

Înțelepții își puseră iar capul la muncă, răscoliră prin toate bucoavnele, dar nu găsiră nimic. Veniră la domnitor și spuseră:

- Nu putem să dăm nici un răspuns! În bucoavnele noastre nu scrie nimic despre așa ceva! Trebuie să-i întrebăm pe țărani, poate că vreunul din ei o fi auzit, din bătrâni, când se seamănă sămânța aceasta.

Domnitorul porunci să-i aducă pe un țăran, cât se poate de bătrân. Îi aduseră un omuleț fără dinți, cu barba ca paiele, care intră șontăcăind și sprijinindu-se în două cârje.

- Poți, tu, moșicule, să-mi spui, unde crește sămânța aceasta? Semănat-ai tu, vreodată, în viața ta, cumpărat-ai tu așa sămânță?

Unchiașul era pe jumătate surd. Cu greutate putea să auză, cu greutate putea să priceapă. El, însă, răspunse:

- Nu, pe ogorul meu n-am semănat niciodată asemenea bucate, nici n-am secerat. Și nici de aiurea n-am cumpărat. Când cumpăram bucate, erau totdeauna cu bobul mic. Trebuie să întrebați pe alde tata, poate o ști să vă spună unde crește asemenea sămânță.

Domnitorul dădu poruncă să-i aducă pe tatăl unchiașului. Îl găsiră pe tatăl său și-l aduseră înaintea domnitorului. Se ivi un moșneag care mergea într-o cârjă. Domnitorul îi arătă bobul de secară. Ochii moșului îl slujesc. A văzut bine sămânța. Domnitorul rosti către el:

- Știi tu, oare, tătucule, unde crește sămânța aceasta? Semănat-ai vreodată asemenea bucate, la tine în țarină sau cel puțin, cumpărat-ai vreodată, o sămânță ca asta?

Și el, tata-moșu, e cam fudul de urechi, dar aude mai bine decât feciorul său.

- Nu, în țarina mea n-am semănat niciodată asemenea bucate și nici n-am secerat. De cumpărat, iar n-am cumpărat, pentru că pe vremea mea, nu umblau deloc banii. Toți se hrăneau cu pâinea pe care şi-o munceau singuri și la ananghie o împărțeau între ei. Unde a crescut sămânța asta, nu pot să știu! Sămânța noastră era mai mare și mai spornică ca cea de azi, dar o sămânță cum se vede aici, nu mi-a fost dat de ochi, niciodată. Am auzit pe alde tata, că pe vremea lui, bucatele creșteau mai bine decât pe vremea mea și erau mai mari și mai spornice. E bine să-l întrebați pe tata!

Domnitorul trimise să-i aducă pe tatăl moșneagului. Găsiră pe bunic și-l aduseră la conac. Fără trudă, vorba lui e deslușită. Domnitorul arătă bunicului sămânța. El se uită la ea și o întoarse pe toate părțile.

- E tare mult de când n-am mai văzut o sămânță străveche ca asta!

Mușcă din ea un colțișor, o mestecă oleacă și zise, apoi:

- E așa, precum am pomenit-o!

- Spune-mi, bunicule, în ce vreme și pe ce tărâm creștea sămânța aceasta? Ai semănat tu însuți în ogorul tău asemenea bucate, ori, poate le-ai cumpărat de undeva?

- În zilele mele, asemenea bucate creșteau pretutindeni, căci numai cu astfel de sămânță ne hrăneam.

- Aș vrea să știu, bunelule, dacă tu însuți ai semănat asemenea sămânță sau dacă ai cumpărat.

- În zilele mele, nimeni nu știa ce e păcatul să vinzi sau să cumperi și despre bani nu era nici pomeneală. Pâine aveau cu totii, de ajuns și de rămas!

- Când ai semănat tu asemenea sămânță, bunelule și pe unde era țarina ta?

- Ţarina mea era tot pământul lui Dumnezeu. Unde puneam plugul, acolo era țarina mea. Fiindcă pământul nu era al unuia sau al altuia, ci al tuturor. Numai munca era lucrul fiecăruia și era stăpân pe ea.

- La două întrebări să-mi răspunzi: Întâi, cum se face că pe vremea de demult creștea o sămânță ca asta și acum nu mai crește. Al doilea, cum se face că nepotul tău umbla în două cârji, feciorul tău umbla într-o cârjă, iar tu ai venit până la mine cu ușurință și slobod? Ochii tăi sunt limpezi, ai dinții zdraveni și graiul deslușit. Spune-mi, bunicule, cum vine asta?

- Asta vine din pricină că oamenii nu mai trăiesc din lucrul mâinilor lor și au dușmănie asupra aproapelui. În vremea mea, trăia lumea altfel decât azi, trăia cu frica lui Dumnezeu. Fiecare avea ce-i trebuia și la avere străină nu poftea!

¤¤¤

- De asta îți înțăleg așa de bine supărarea! Și, cărțulia n-am rătăcit-o! O țân aproape de sufletul meu...

Foto: Maieru de altădată