Mai primeau și altfel de noutăți. Cu înțelesuri… neîntâlnite.

-Tu, Florică, voi nu primiți în gazdă chiriași?

Cuvântul gazdă și chiriași, cuvânt atât de nou, cu sensuri necunoscute, nu-l mai auzise nici Lucica până atunci!

-Chiriași, chiriași, chiriași! asta repeta fetița, în timp ce sărea coarda, dorind să… îl înțeleagă.

-Nu sântem noi, chiriași? răspunde mama, punând, la rândul ei, tot o întrebare.

Doar ei, cei din familia Floricăi, erau un altfel de chiriași. Altfel decât topometriștii veniți aici, primăvara, devreme, făcând măsurători, în vederea schimbării. În ceva mai bun. Bun și modern! Mai erau și altfel de specialiști, obligați să trăiască vremelnic în acea parte de lume… Ingineri la mină, doctori, asistente, profesori, veniți de cine știe unde, de departe. Aici își începeau meseria. Nu aveau de ales! Și îi unea satul și vremurile… Cu ceva, venit din mintea și inima fiecăruia. Se descopereau ușor unul pe altul și nu uitau nicicând anii tinereții lor… acolo.

-Auzi, Lucica, te-a invitat și pe tine mămica lui Florin la ziua lui de naștere, duminică?

Florin era copilul inginerului, cel ce s-a mutat de două luni în sat. E chiriaș în căsuța bătrânească, cu târnaț, cu lut pe jos, pereții albastru-închis, acoperită cu draniță. Iar doamna, mămica copilului, a adus cu ea din oraș obiceiuri atât de ciudate pentru acele locuri și timpuri! Curățenia aceea obsedantă care o făcea să scoată tot din casă la cel mult două săptămani, să spele și să aerisească, să le așeze la loc și să înceapă iar… și iar…

O serbare cu tort și invitați, în curtea plină cu iarbă, acolo unde nu intra nimeni, în rest, era un lucru atât de ciudat! Invitați de seamă erau copiii oficialităților satului. Nici ei, care pe vremea aceea nu erau puțini în casă, nu obișnuiau… asta! Ei au primit importanță prin funcțiile și rolul părinților lor acolo. Cum curgeau cremele pe prăjituri! Nu mai văzuseră până atunci așa ceva! Cum îi servea mămica lui Florin, respectând toate etapele evenimentului! Se scuza astfel în fața copilului că a trebuit să-l sărbătorească aici și nu într-un oraș mare! Pentru ceilalți copii, totul era nou, iar obișnuitul lor era atât de greu de înțeles pentru Florin!

Să cazi alergând pe pietre și să ai mereu genunchii plini de răni și sânge? Să nu plângi de durere? Să-ți intre microbi în rană? Să nu-ți pese de asta? Cum se poate? Să ți se infecteze? Poți să pui... frunză de patlagină. Da, da, de limba oii! Dar, cine a mai auzit cuvântul, oare? Când a vrut vecina Lenuța să-l pună pe Florin, băiatul inginerului, pe șaua calului să-l plimbe ca pe ceilalți copii, acesta s-a speriat și a plâns. Simțea că alunecă la fiecare pas, speriindu-se de căldura ce trecea prin pielea animalului.

- Florine, ce vrei să-ți aducă moșul sub brad? îl întrebă tăticul pe Florin.

Copilul părea plictisit. Ce răspuns să dea? Ceilalți copii se uitau mirați, dorindu-și și ei să vină moșul. Să le aducă ceva… Altceva. Deși știau bine că nu moșul le pune sub brad. Și nu le pune ca lui Florin! Aveau un brad mare, dar podoabele lui nu erau ca cele ale bradului din casa lui Florin. Erau aduse de la oraș! O clipă și-ar fi dorit locul lui… Dar, nu mult. Cu toții visau la jucăria–păpușă a tinerei profesoare, absolventa repartizată la școală. O păpușă neagră, urâtă, cu care sigur nu s-ar fi jucat niciunul, dar pe care și-o doreau pentru că nu o găseau la cooperativa din sat! Era ceva nou… Orice noutăți ce pătrundeau aici erau primite și înghițite, precum o mâncare nouă.

- Bă, eu am învățat un cântec nou. Să vi-l cânt? întrebă Gavrilă, ciobănașul, cel ce cânta atât de frumos cu glasul și cu fluierul. - Da, răspund copiii în cor, înfingând în pământ boticuța cu care mânau vacile. Erau desculți, cu pantalonii scurți de mici ce le-au rămas, arși de soare în zilele fierbinți, când păzeau animalele.

„Măi, bădiță, strop de rouă,

Ți-ai luat mașină nouă

Când te văd, pe drum trecând,

La portiță ies, cântând,

Măi, dorule!”

Cântecul devenea un imn, cântat de fiecare și de toți... De ce? Acela era singurul cântec nou apărut, iar meseria de șofer era una de invidiat! Și cum o cântau ei, cu foc, neuitând-o nicicând! Câte mașini circulau într-un ceas pe drumurile acelea? Dar într-o zi? Cine le încurca în latul pustiu al drumului? Puteai să greșești… nimerind doar gropile! Și câtă carte trebuia să știe un șofer? Trebuia să-și ia carnetul. Nu-i ziceau permis. Cum învățau cei care nu știau deloc carte? Cum pricepeau regulile? Mergeau la unul și la altul să-i învețe.

-Auzi, adu-mi o cărăușie de lemne! Lemne de față, ca să ardă bine și hai, că te-oi învăța să conduci! Nu-i greu! Pricepeau, învățau și... conduceau. Mai tărziu, câte un IMS hodorogit.

- O fost drept, lele Nastasâie? o întrebă Maftei, vecinul.

-Da, ba nu! O vezi pe Todosâia, a lu Acățu? Abde și-o dat opincile jos din picioare! Încă poartă năframă îmbrobodită la spate! N-o vezi cum conduce? Altfel, cum să trăiască? Să umble numa cu calul și căruța? Din vârful dealului? O venit la a meu și o învățat-o. Da, pe câți nu i-o învățat? Nu știa scrie bine!

- Da, cum o făcut?

- Cum să facă? Le arăta, îi învăța. Pe vremea când o apărut casetofonul înregistra pe bandă ce-i spunea și numa învârtea de buton. Ce crezi? Dacă nu era curent, nu-i bai! Baterii și… asculta. Asculta și învăța! S-a crezut și s-a priceput.

Legătura cu orașul trebuia întărită. De aici veneau bunătățile aduse. Aduse cu camionul. Ce eveniment era vinerea, la câteva săptămâni, când în sat se aducea marfă la cooperativă! Noroc să găsești ceva pe raft nu prea aveai. Doritori erau mulți, iar marfă, puțină. De aceea, rar găseai… Pentru copii, dulciurile erau bucuria! Vânzătorul știa asta. Ziua, când la cooperativă se aducea marfă, era o sărbătoare pentru copiii satului, în alt fel. Așteptau cu nerăbdare bomboanele cu lapte, lunguiețe, zise de ei boabe și erau ambalate în cutiile cilindrice, de culoare neagră. Sunau în cutie, scuturându-le, să se dezlipească. Dacă nu aveau părinții bani, copiii primeau câte un ou sau două, pe care vânzătorul le măsura, trecându-le printr-o verigă. Verigă a grosimii și a valorii. Iar valoarea lor împlinea pofta celor mici. Aveau răbdare, până se descărca toată marfa și camionul pleca. Vânzătorul știa asta și îi servea imediat. Iar ceea ce cumpărau era împachetat în hârtie maro, groasă, scorțoasă, ca de sac. Îi ziceau tiocuș.

Așteptau copiii, cuminți, silindu-se să nu greșească cu ceva în timpul săptămânii. Nu doar banul era plata cumințeniei lor. Bomboanele împachetate în cornet, făcut din hârtie maro, scorțoasă. Le aduceau, mândri, de-a lungul drumului, ca pe un trofeu.

Trofeu al cumințeniei, răsplătită, o dată în lună când la cooperativă se aducea marfă. Din el împărțeau tuturor acasă. Aveau doar ceea ce le aducea șoferul cu mașina. Cu mașina cu marfă… Cu camionul hodorogit, acolo, într-un capăt de lume!

Foto: Maieru Ca Altădată