Anii tinereții, cu speranțe, visuri și planuri. Planuri de viață. Unul a ridicat o casă și încă una. Celălalt, a ridicat o altfel de casă, o casă a rugăciunii și a împlinirii. A fost mare izbandă, pentru că Dumnezeu l-a învrednicit cu putere și curaj. În vremuri deloc ușoare. Înțelese atunci într-un fel, dar descifrate abia peste ani. Doar peste ani… De aceea, își amintesc cu drag de anii tinereții. Și-ar dori să mai poată clădi și înălța. Unul – dascăl, altul – preot.

- Cum a fost atunci? Cu treizeci de ani înainte? Îți amintești? Eu predam la școala din sat. Tu erai preot.

- Eram tânăr preot în satul acela de oameni harnici și credincioși. Majoritatea, țărani. Ciobani. Bisericuța era prea mică pentru câtă lume o umplea duminica și de aceea, devenise neîncăpătoare. Nici curtea nu era de ajuns! De aceea, am început să construiesc o alta. De fapt, să construim. Unde?

Cine ne dădea nouă loc pe vremea lui Ceaușescu? Să facem biserică? Cum…? Unde să facem slujbă, dacă o stricăm pe cea veche? Așa am început să facem zid nou împrejurul celei vechi, conturând, astfel o nouă construcție.

O minune era să zidești biserici, într-o vreme când ele se dărâmau… Iar biserica cea nouă, era cât Dumnezeu Sfântul ne-a ajutat de mare!

Ciment? De unde atâta, că oricât aduceam, tot nu era destul! Și, ne trebuia…

Am început să băgăm traverse de cale ferată. Sute de traverse cu care am consolidat fundația bisericii. Ba mai mult, făceam și economie la bani, că traverse se găseau… Le aduceau, care-cum puteau și de unde le ajuta Dumnezeu.

Controalele se perindau des. Veneau de la Partid, tot la două-trei luni. Veneau cu destinație precisă. O nouă biserică? Pentru ce? Cum e posibil? Era un curaj, înainte de toate!

Și sub trei mii de lei nu era nici o amendă. Salariul de preot nu era decât două mii. Așa era atunci. Mi-era rușine să-mi prezint musafirilor luxul pe care-l aveam în casă, din salariul meu, față de cel al sătenilor, ciobani vestiți, care câștigau din oierit. Cine ar crede? De fapt, popa și dascălul… așa a fost, mereu… Îți amintești?

- Şi veneau des controalele?

- Veneau des. Controalele și amenzile mari. Ar fi fost, poate, și mai mari, dacă nu le știam stinge cu câte ceva. Totdeauna eram anunțați, în mare secret, de știm noi cine… Știam că vin. Și noi eram pregătiți pentru cei ce erau trimiși.

- Cum, pregătiți?

- Iată, cum: în zona noastră, acolo, pe deal, avea bârlog o ursoaică, tare periculoasă. Prindea și mânca atâția viței, câți erau în zonă. Cum creșteau, cum îi mânca. Și declarați și nedeclarați la Primărie. Îi clonțea bine și pielea le-o arunca, sfârtecată, bucăți–bucățele. Uneori, îi căra până lângă pârâu, acolo, mai jos de joampa lui. Toți știau cât de periculoasă e ursoaica! Se auzise până la județ de ea! Noroc numai că îi începea, că oamenii aveau ce termina. Aveau parte, de restul… Afurisită ursoaică! Și pricepută… știa cum să procedeze! Și când…

Cu ursul cine se putea pune?! Alfel, pușcăria te mânca, dacă s-ar fi aflat că ai îndrăznit să tai un vițel.

Și prinde ursoaica un vițel, îl clonțește, pregătim noi de mâncare din ce ne-o lăsat și nouă ursul, dar și… merinde pentru cei veniți în control. Și unde să întindem noi mesele, ca să nu fie bătător la ochi? În Primărie, sus. În camera mică pregăteam, în cealaltă serveam. Cu toții, funcționari, milițieni și cei trimiși de Partid… Și popa, între ei.

Pe când masa era în toi, iată că vine unul:

- Mașina Partidului, mașina Primului Secretar, cu Moroșanca în ea! Îi văd cocul. Ea îi! Ce ne facem?

Vreme de adunat, nu-i. Anunțată, informată, ea o venit la fix. O picat cum trebuia. Ce-i de făcut?

- Mă, da' ce-i cu voi aici? Unde v-am trimis eu și unde ați ajuns? La petrecere?! Știți ce vă așteaptă, mâine? Dimineață, la ora opt, mă așteptați în birou!

N-a ajuns cu fraza la capăt, că cei doi, trimișii Partidului, erau deja pe scări, afară, încheidu-și grăbiți nasturii de la haină.

Nu le trebuia alt semn din partea doamnei, decât să-i privească cocul. Era aranjat pe partea stângă. Și nu era alt semn că e deja foarte nervoasă. Atunci, nu-i stătea nimeni înainte.

- Dar pe popa unde l-ați ascuns? Aduceți-l imediat! Ați înțeles? Era semn că reclamația fusese atât de completă, cu nume, cu tot, că n-aveai ce nega. Tot ce puteai să faci era să-l aduci pe preot din camera bucătăreselor, unde l-au ascuns cei care au venit cu anunțul.

- Sărut mâna, tov prim- secretar!, zise tânărul preot, calm, aflat în preajma pericolului. Bine ați venit la noi!

Ea, înaltă, mare, femeie la cincizeci și… de ani, părea o fiară de neclintit. El era tânăr, calm, cu îngăduință în a-i răspunde. Zâmbind ușor, ea îi spune:

- Sărut-mâna, părinte, îți spun eu!, răspunde ea.

Erau singuri. Ceilalți o roiseră care pe unde…

- Așază-te, părinte! Ocupă loc, aici, lângă mine!

O mână i-o trecuse peste umăr preotului, protejându-l, parcă:

- Spune-mi, câtă amendă ți-au dat? Știu că ai primit… Știi și că n-am încotro. Așa-s vremurile! Numa', ia ce pot face!

Întinde mâna și caută în geantă. Caută. Găsește. Nu găsește trei mii de lei. Găsește două mii, opt sute și… câțiva lei.

- Ia banii ăștia, părinte! Ia-i și cumpără pe ei ce poți! Cumpără ciment! Cumpără și... construiește! Continuă! Construiește! Ridică biserica! Nu te opri! Construiește și te roagă, părinte! Pentru toți! Du-te înainte! Nu vezi și nu auzi…! Construiește și te roagă, părinte!

Biserica s-a ridicat. A cuprins-o în brațe pe cea veche, apoi a dărâmat-o. Altă soluție nu exista atunci. Prin zidurile ei străbate rugăciunea: „Și ne iartă nouă…!”

Foto - Maieru de altădată