Aproape toți sunt meri ponici, plantați de badea Samson, bărbatul femeii, plecat în țărână, de câțiva ani. Nu demult, se duse  după el și nora femeii, cea care adusese pe lume un băiețel care acum avea câțiva anișori. Vreo cinci sau șase. 

Locuia ceva mai jos, nu mult. Locul de câteva clăi de fân le despărțea casele. Da, fân la caii cu care lucra omul în butin, ca pălmaș, la tăiat și la adus lemne, cu căruța lui. De când muncește acolo, l-a ferit D-zeu de mâini și picioare rupte sau de fulgere aducătoare de moarte!

Femeia mai ține, cum poate, o vacă bună de lapte, lapte  cu care l-a crescut pe Niculiță și din care mai dădea și celor lipsiți.

Numai ei trei au rămas pe lume… Acuma sunt numai doi. Pe băiețel l-au dus la ei, ceilalți bunici, în satul de lângă al lor, de când bunica Docica se îmbolnăvise și nu mai avea cine să-i poarte de grijă. Tatăl lui pleca luni și se întorcea sâmbăta.

Pe vreme de iarnă aducea lemne în sat, cu sania trasă de cai. Făcea cărare prin omăt să poată ieși la deal. Oricum, tot ieșea. Acasă nu-l mai aștepta nimeni. De la o vreme și vorba i se asprise, iar năduful și-l vărsa câteodată pe căișorii lui.

-Pârrrr, haramuri hămesite! Vezi, Logine că-ți dau un scorbaci, amu! Ți-i lene? De ce tragi într-o lăture? Ești buiac?

Nu, calul nu era buiac. Era nervos numai că își simțea stăpânul băut. Nu mai asculta de el, iar Vasile știa asta.

-Eeeei, vin și-ți dau, nu te teme!

Se îngrijora lelea să nu pățească și Vasile ceva. Calul l-ar fi putut mușca, fără veste sau putea să-l lovească cu copita!

Lelea Docică îi înțelegea supărarea. Era mamă și bunică. De când i-a murit nora, nu mai dezbrăcase hainele cernite, nici năframa îndoită mult, pe frunte. Iar rugăciunile și le murmura continuu. Purta o fustă neagră, lungă, cu mulți clini, un pieptar de blană de oaie și era încălțată cu ciubote lungi, din piele. Semăna a săsoaică, din satul de peste deal. Ranița din spate numai îi lipsea…

Dacă știa că cineva din sat rămânea fără lapte, că vaca era stearpă, îl trimitea pe Niculiță să-i ducă .

Cel mai mult o vizita Anuța, fetița ce-i era și neam, de departe, prietena de joacă a nepoțelului, mai mare cu doi ani decât acesta. Mama ei o trimitea mereu cu câte o cupă de făina, câte o ,,slujbă albă’’ îi spunea, iar înapoi aducea laptele dulce. Tatăl Anuței era cărăuș, vindea scânduri prin sate. De acolo aducea făina albă, de grâu.  

Jucându-se împreună cu Niculiță, Anuța vedea cum femeia gătea fel de fel de mâncăruri, de post, altele decât făcea mama ei, cu mult mai tânără decât bunica Docica. Bunicii îi spuneau ,,mama tână’’. 

Rugăciunea și postul erau sfinte pentru ei, ca și pentru aproape toți oamenii satului.

Mai demult, oamenii au știut să se roage, să muncească și să mănânce ce le da D-zeu!  

Nu lapte, nu ouă, nu, nimic! Făcea lelea Docica mămăligă, mămăligă–bruj, așa îi spuneau, cu ceapă călită în ulei și mâncau cu toții, de se băteau de la ea! Pentru post, mai făceau la oloiniță, uleiul de floarea-soarelui sau din sâmbure de bostan, pus peste varza acră, tăiată mărunt, pe care o mâncau cu mămăligă caldă. Le mai plăcea mămăliga cu silvoiț, cu care copiii se ungeau până la urechi, fasolea frecată sau cu zeamă, înăcrită cu cighir.

Ce-i ăla cighir? Cighirul era făcut din pere pădurețe puse la înăcrit, strecurate, sărate bine apoi și puse într-o oală de lut. Cu ele înăcreai mâncarea.

 În moarea acră, fierbea lelea tăiței fără ou, peste care punea niște ceapă prăjită, ca s-o pârgălescă, zicea ea. 

Pe plita de la sobă, mereu le făcea turte de grâu, nedospite, framântate cu apă și sare și le cocea până făceau bășici. Dacă nu era post, le umplea cu mac fiert în lapte dulce și frecat, până făcea spumă deasupra. Acela era darul bunicii în ziua când trecea popa cu crucea pe la case. Îi răsplătea pentru că au postit.

Gustul de ceapă prăjită, mai ales cea roșie, de atunci îl știa Anuța! O mâncau cu mămăligă. Zicea bătrâna că a fost slabă, fără putere și s-a dus la un doctor s-o lecuiască. Acesta i-a spus să se întoarcă acasă, să mănânce o cunună de ceapă și apoi să vină la dânsul. Așa a făcut, și-a revenit și acum îi îndemna și pe ei să facă la fel. Culoarea din obrajii lor era de om sănătos.

Ce alte mâncăruri mai făcea, lelea Docica?

Atunci cănd era dezlegare la pește, fierbea peștiuci mici, în moare sărată, adusă cu ciubărul, de la fântâna cu slatină, de pe ulicioară. Mâncau cu mămăligă caldă. În Postul Crăciunului li se terminau cartofii. Îi puneau să se coacă în focul din vatră, îi sărau și îi  mâncau de se prăpădeau!

Uscau pere și le puneau pe vatra cuptorului, călduț, pe grădele de nuiele sau în tăpțâi. Cum nu prea aveau, le uscau pe frunză de varză uscată sau stropită cu apă. Așa coceau și cocuțul de mălai care rareori mai primea câte un pic de  brânză, în mijloc, ca să-l poată numi vărzar!

 Să crescă, să dospească, punea femeia, în mijlocul  lui, un fel de dospeală, făcută din mălai opărit. 

Când trecea pe la Borcut, mai aducea Vasile câte o căntuță, cu care femeia frământa liptiile de post, care creșteau cât niște plăcinte. Le umpleau cu silvoiț.

Mai mult, mâncau făină de mălai, că albă era tare puțină. Aduceau numai cărăușii care duceau prin sate, pe câmpie, scânduri, cu căruța și le vindeau pe făină de grâu. Ori schimbau la moară mălaiul cu făină de ovăz. O cerneau prin sita deasă, apoi făceau pălăniețe, coapte direct pe sobă. Cu ele au trăit, cu ele au postit.

În clacă sau în șezătoare, dacă mergeai în post, gazda fierbea grăunțe de mălai, le fierbea o dată, bine, cu sare, arunca apa de pe ele, le spăla bine și le mai fierbea o dată, cu zeamă de sfeclă, să fie dulci.

Mai făcea o oală de sarmale cu păsat, de post, cu ceapă multă, cu cimbru și mărar. Așa trăiau!

La colindat umblau cu trăiscioară de pânză în umăr. Umblau prin tot satul. Nu rămânea casă necolindată! Primeau colăcuți făcuți din făină de mălai. Uscați, copți, când ajungeau acasă erau numai făină, de cât își băteau trăistuțele de șold. După ce-i coceau, îi stropeau cu zeamă de sfeclă dulce.

Umblau încălțati cu opinci și obiele că nu erau ciorapi. Rochia era din pânză țesută în casă.

Trebuia să ajungă acasă devreme, că duminica nu era slobod să lipsească de la slujbă! Nu primeau mâncare de dulce, până veneau de la biserică.  

-Da, cu nepotul femeii, ce s-a mai întâmplat?

-Pe Niculiță l-au dus bunicii ceilalți în satul vecin, peste deal. Ei mai aveau nepoți, în casă. Așa era atunci. Încăpeau și se și înțelegeau. Într-o cameră sau două, trăiau cu toții. A încăput și el. Le era drag. Era nepotul și verișorul lor. Cine să-i poarte de grijă, căci tatăl lui era plecat de lunea până sâmbăta.

Lelea Docica era bolnavă și... cine să-l îngrijească?

Numai că pe copil îl cuprinse dorul. Dorul de casă, de tată, de bunică. Gândul îi era numai la ei. Era în Ajunul Crăciunului, dimineața.

Pe drumul dintre sate n-au început să umble săniile. De aceea, nu erau urme făcute și omătul era încă necălcat. Frigul crapa pietrele și nu-ți venea să ieși din casă.

Fără știrea nimănui, Niculiță iese în uliță și, hotărât, o apucă singur spre satul vecin, spre casa tatălui său. În mână își ia o botă groasă în care se sprijină, trăgându-și sumanul de lână prins în nasturi mari, lung, prin omătul mare. Nu mai putea de dorul tatălui și a bunicii. Venea în fugă, uitându-se mereu înapoi... Cu căciula de miel trasă pe ochi, adânc, cu opincile și obielele înghețate… ajunge în poarta casei.

Ursu, câinele, îl recunoaște. Plânge pe lanț. Dă din coadă. Niculiță se așază în genunchi și îl cuprinde. Câinele îl linge, dezghețându-i obrajii.

Se ridică, urcă treptele și deschide ușa. Scărțâie lung. Casa e goală și rece. Niculiță știe ce trebuie să facă. Ce-i dacă nu are încă șase ani? Nu a mai văzut el ce trebăluia tata? Căută așchiile de brad. Le aduce cu brațul. Ațâță focul în sobă. Lemnele uscate fac căldură.

-Mă, Vasile, tu vezi ce văd eu? La tine iese fum pe hornoi.

-Poate ai băut cu un pahar mai mult, măi Simioane! De unde să iasă fum? Mama-i în pat, cine să umble să-mi facă mie foc? Nici nu știe că vin acasă. Lasă…

Vasile privește. Vede... Da, parcă e la el! Mai trece un dâmb, mai urcă altul, coboară apoi…

Sosește în poartă. Sare din sanie, din vârful adusăturii.

-Hooo, haramuri de cai ce sânteți voi! Pârrrr! Vi-i destul! Pârrr!

Trage hamurile. Oprește. Urcă treptele din piatră și trece târnațul îngust, dintr-un singur pas. Deschide ușa.

Lângă sobă stă aplecat, copilul. Copilul lui, de câțiva anișori. El s-a întors înapoi, la tata. A venit peste deal, singur, pe drumul dintre sate. Îi era bine acolo dar îl apucase dorul de tata. De tata și de mama tână.

Aplecat așa, cu ușa sobei deschisă, voia să mai pună un lemn pe foc. Să-i fie cald lui și tatălui, când se va întoarce acasă.

Duritatea de pe chipul bărbatului, la vederea imaginii, i se șterge. Clipește des, apoi încearcă să-și oprească plânsul. Numai că nu reușește. Lacrimile i se preling pe obraz, peste mustața și barba crescute aiurea. Plânge în hohote, plânge strângându-și copilul în brațe…Plânge..

-Cum ai venit, măi copile?

-Pe jos. Am fugit...

-Și, nu te-ai temut?

-M-am… m-am… uitat înapoi, să nu mă ajungă un… lup. Am venit… Am venit…

Mă duc la… colindat, cu Anuța și Maftei… Mă duc… Mă duc la mama tână. Unde-i? Mă duc să o văd! Poate trebe să-i fac foc…! Să-i aduc lemne…!

Chemarea părinților, chemarea sufletului, cine o poate stăvili? Mai ales de Craciun….  

Foto: Maieru Ca Altădată