Cum cobori panta, zisă ponce, dinspre școală spre apă, pe stânga, se vede o casă.

O casă din lemn, cu târnaț, agăţat parcă deasupra unui beci zidit jumătate în pământ. Un beci cu… ușă și geam, lung, până la jumătatea târnațului. Acolo trăia badea Onisâm, bunicul copiilor, tatăl lelii Firoana, mama celor cinci copii. Ei îi scuturau târnațul bătrânului, umplând ocolul cu râsurile lor, iar bătrânețea cu bucurii.

- Ca nepoții, nu-i nimic pe lume! zicea bătrânul.

Iar moșul era mic de statură, alb pe cap. Sprâncenele dese și albe, aproape îi acopereau ochii. Umbla îndoit de spate, cărându-şi cu greu cizmele cu tureac de pănură gri, mereu stropite și nelustruite. Cu ele bătucea lutul casei, neted deloc, de când nu-și mai făcea vreme pentru asta.

Badea Onisâm era cojocar. Cojocar și măcelar. Vestit.

Tăia viței și oi și prelucra blăni, transformându-le în cojoace sau pieptare. Oamenii le ziceau ceptare. La cerere, le împodobea cu broderie și cusătură de mătase, colorată. Mânuia atăt de bine acul și degetarul, urmărindu-și lucrarea prin două lentile de ochelari, legate pe după cap, cu o sfoară obosită.

Nu puteai să treci pe acolo fără să intri să admiri cusăturile, oricât de greu ți-ar fi fost să suporți mirosul de piele tabăcită. Avea badea, în casă, o masă mare, din lemn, neînvelită, lucioasă, de câte blăni croia pe ea. Pe o măsucă mai mică, o mașina de cusut, neagră, ce-l asculta numai pe moșul. Își povesteau, unul, altuia…

Mai ținea după ușă un butuc cu securicea înfiptă în el, ca să taie carnea, porționând-o, îngăduitor, când o vindea. O sobă mică, ca să-i încălzescă puținu-i spațiu, un lăițar îngust, având deasupra o icoană veche, cu Sf. Nicolae. În rama icoanei, bunicul prinse pozele mici ale tuturor nepoților, vârâte sub ramă. Acolo știa bine că sunt ocrotiți!

Iar rugăciunile lui le auzeai din curte, că erau spuse în genunchi, tare și din tot sufletul. Numai atunci nu-l deranja nimeni! Pentru toți se ruga moșul… Din pat se uita în sus, la bârnele înnegrite de vreme ale tavanului coborât, de care atârna lampa. La ea cosea moș Onisâm, în nopțile lungi, de iarnă. Cu acul în trei dungi. După ușă, în stânga, ţinea moșul iarna și cuștile găinilor. Joase, lețuite rar, cu găini, care te anunțau, cu un cucurigu îndrăzneț, când scăpau oul cald. Moșul îl salva imediat, punându-l în vidăruță.

- Auzi, s-o-nvățat să mânce oul. Las' că îi tai eu clonțul, mintinaș!

Cocoșii anunțau dimineața, devreme, ora trezirii. Nu-i trebuia ceas, moșului.

- La ce mi-i bun?

Moșul vorbea cu ele ca și cu copiii:

- No, hai, draga tatii, bine că ai mai scăpat unul! Hai, du-te afară! Așa… Brava! Aesta-l dau lu' Vasâlică!

Ce nu le dădea moșul Onisâm, nepoților? Nu-i plăcea când nu-i deschideau ușa, să-l caute. Măcar cu privirea. Împărțea cu ei, totul. Le auzea pașii, pe cărare, prin ocol. Îi cunoștea după umblat... Știa ce le place cel mai mult!

Pe un capăt de masă, badea Onisâm făcea grămajoare de zahăr, zis ţucăr. Îl punea grămăjoare, masurându-l cu mâna, lăsându-l să curgă din pumn, pe masă. Așa știa să le răsplătescă bunicul vizita, iar bucuria lor era fără margini! Câți copii, atâtea grămăjoare!

- No, luați, mă, copii!

Doamne, câtă bunătate! Ce bucurie! Cu cât drag le cobora moșul săcuiețul alb, agățat în cuiul din grindă! Când intrau în casă, copiii îl căutau cu privirea, iar moșul le pricepea dorința. Singura lor grijă, când pleca lelea Firoana, de acasă, era să cotrobăiască peste tot, până găseau țucărul ascuns. După ce-l găseau, îl puneau grămăjoare, împărțindu-l, frățește...

- Mai lasă-mi, mă și mie! Te spun lu' mama!

Cât de buni erau cartofii copți, în lerul de la sobuca lu' badea Onisâm! Dar, mămăliga cu silvoiț, clădită pe talgerul de lemn, din mijlocul mesei, luată cu lingurile de lemn, până la ultima îmbucătură! Erau unși cu silvoiț, până la urechi!

Unii nici nu se vedeau de după masă. Doar lingurile lor, întinse spre mijlocul ei! Și lampa în cui se bucura…

Când fierbea silvoițul, lelea Firoana, în cazan, afară, toamna, stăteau cu toții, cu frunza de varză zisă cureci, pregătită să le-o umple lelea cu silvoițul fierbinte, atât de dorit! Un an întreg! Dar, mămăliga, cu ceapă roșie, călită în ulei, pentru zilele de post? Toate erau bune, dar, zahărul…! Zahărul din săcuiețul bunicului! Era bun, ca sufletul bunicului.

Mai avea moșul un prieten bun. Pe badea Dumitru. El venea des în vizită la badea Onisăm și stăteau în povești, ceasuri întregi, în serile lungi de iarnă. Când badea Onisâm se lăsa, obosit, de la cusut, începeau să bată cărțile, pe luciul mesei, chiar sub lampa din cârlig. Copiii erau învățați cu el. Îl cunoșteau bine. Mai ales de când îi scăpa de durerea de măsele ce le chinuia nopțile, și lor, dar și mamelor lor.

- Îi de mers la badea Dumitru. Să ți-o scoată!

-Îhiii, mă duc!

Mergeau. Singuri, uneori, fără frică de durere, de badea sau de cleștii lui. Îi deschidea portița, de la drum.

- Bună ziua!

- Bună, tu copilă, a cui ești și ce-ai pățit?

- M-o trimăs tata să-mi scoți măseaua șî o zâs că vine el să să întăleagă cu 'mneata! Mă doare…

- Da' sângură ai venit!

- Cu Vasâlică. M-am cerut de la școală…

- Și, nu ti-i teme?

- Nuuu!

- No, haida, tu copilă, aici! Da', să nu zbgeri!

Badea Dumitru era un om bine făcut, înalt, vesel, în felul lui. Nimic din ce ți-ar aminti de frică! Purta haine țărănești, cizme, nu opinci, clop pe cap, cămașă țărănească, cioareci, o curea lată peste brâu.

Îi face semn fetiței, să-l urmeze. Se îndreaptă spre șură, deschide poarta, se așază pe talpa șurii, cea pe care se sprijină întreg scheletul din lemn al construcției. Era atâta loc, cât să încapă și ea și să stea rezemată, de bârnă. Cu capul și spatele.

- No, șezi aicea și deschide gura!

Cu capul rezemat de stâlp, cu fața spre el, reușind să o facă să nu se miște de durere sau să strige. Îi arată măseaua.

- Asta te doare?

- Îhîîî! Asta!

Până să deschidă gura, badea scoate un cleștiuc mic din cureaua lată, de la brâu, toarnă peste el ceva, ce sigur mirosea a ginars. Cum nu mai văzuse până atunci, fetița nu-i înțelege rostul.

- Închide ochii și deschide gura!

Așa a făcut. Era prima oară când își scotea o măsea. Adică, lăsa pe cineva să i-o scoată. Așa, cu cleștiucul! Fără a apuca să spună AA!, fără de teamă că ar putea păți ceva… complicații, de care nimeni nu-și amintea să fi fost vreodată.

- Uite-o, tu copilă, asta nu te-o lăsat să dormi de durere! Da, strâcată mai îi! Arunc-o peste casă, ca să-ți crească alta… Încă, ai mai avut curaj să vii sângură. Şî n-ai strâgat!

Era afara, în curte, pe talpa șurii! Iar cleștiucul... ca și țucărul... bun să-ți aduci aminte de el!

Cum să le uiți?

Locurile au mai rămas, dar oamenii au plecat. Au lasat aici amintirea care îți încălzește sufletul. O cauți. E nevoie să o cauți. Doar așa o găsești!

Foto - oddweb.org